O fetiță de 13 ani cu veleități literare se rătăcește cu totul pe linia de demarcație dintre real și imaginar. Sub imperiul interpretării greșite a unui gest, etichetează eronat o persoană. Etichetarea se combină cu imaginația și conduc la un deznodământ catastrofal: fetița spune o minciună care va distruge definitiv viața a doi oameni, dintre care unul e sora ei mai mare. După ce răul s-a produs, fetița-scriitoare inventează un happy end literar care obliterează drama din realitate, cu iluzia de a ispăși astfel greșeala comisă și de a face dreptate în ficțiune unei situații căreia nu i-a putut face dreptate în realitate. Cam asta-i, pe scurt, povestea din „Ispășire”, admirabila ecranizare a foarte bunului roman omonim al lui Ian McEwan.
Cum l-am găsit eu pe Dumnezeu în filmul acesta, care nu vorbește explicit despre El? Subiectul mi-a oferit un prilej de reflecție asupra unor chestiuni de morală creștină care transcend subiectul și personajele filmului/cărții.
Mai întâi, asupra alegerii între minciună și adevăr:
- Minciuna are întotdeauna consecințe. Asupra acelora care-i cad victime. Dar și asupra autorului ei. Minciuna are consecințe asupra lumii întregi. Stigmatizează, anihilează, face prăpăd. Nu există minciună fără consecințe. Minciuna e o lipsă de iubire. Fiindcă „iubirea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” (1Cor 13,6).
- Minciuna e pusă în mișcare de patimi. Două sunt roțile dințate ale acestui mecanism: mândria și invidia. Un suflet curat nu distorsionează adevărul, nu-și închipuie, nu face scenarii în biografia altora, nu brodează pe baza unor presupuneri, nu dă girul adevărului unor impresii amplificate de imaginație. „Dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi întunecos. Așadar, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de adânc [va fi] întunericul!” (Mt 6,23).
- Alegerea exterioară pe care ființa umană o face între adevăr și minciună se transferă, paradigmatic, în plan interior, metafizic: omul e fie cu Dumnezeu („Eu sunt calea, adevărul și viața” – In 14,6), fie cu dracul („el era un ucigaș de la început, […] în el nu este adevăr, el este tatăl minciunii” – In 8,44). Nu se poate și cu minciuna și cu Isus. Și nici nu există mai multe căi, ci o singură Cale și diverse alte fundături.
Apoi, asupra diferenței dintre vinovăție și căință:
- Vinovăția nu ne repară pe noi, ăia de am călcat pe bec. Oricâte tone de vinovăție am avea, nu ne vom simți mai bine. Ba chiar ne vom simți tot mai rău, fiindcă vinovăția ne devorează, ne desfigurează chipul lăuntric, aruncându-ne în prăpastia deznădejdii. Vinovăția se concentrează, steril, asupra noastră, în vreme ce căința îl are drept reper pe Dumnezeu: de aceea, căința e podoabă acolo unde vinovăția e urâciune, e înviere acolo unde vinovăția e moarte, e lumină acolo unde vinovăția e întuneric.
- Vinovăția nu repară nici mizeria generată de greșeala noastră. Putem să ne dăm cu capul de pereți toată viața, asta nu răscumpără durerea produsă celuilalt și nici impactul ei existențial asupra noastră. Iar creativitatea nu repară nici ea nimic în domeniul vinovăției. Căința, în schimb, ne împacă – în ordinea asta – cu noi, cu lumea și cu Dumnezeu. Ne dă seninătatea de a ne accepta așa cum suntem fără mască și fără ficțiune.
- Ispășirea pentru păcat nu e a noastră. Lumea are un Mântuitor și nu suntem noi acela. Dar când ne raportăm rana păcatului la El, și nu la noi, căința ne dă forța de a ridica, de a nu ne mai învârti în jurul cozii în privința prostiilor deja comise, de a trăi ca păcătoși iertați, de a ieși de sub apăsarea tenebroasă a vinovăției și a intra pe tărâmul luminos al iertării și păcii.
Briony Tallis, personajul principal al filmului (și al cărții) „Ispășire” alege minciuna și vinovăția, justificând amărăciunea acestei alegeri printr-o înșelare: aceea că ar putea face posibil ca un final dramatic din realitate să fie ispășit printr-un happy end ficțional. Artistic, dilema aceasta etică are forță și e cuceritoare. Dar spiritual, ideea că ispășirea și-ar putea trage seva dintr-o plăsmire a imaginației e perdantă, câtă vremea ea respiră doar prin confruntarea cea mântuitoare a sinelui cu Dumnezeu întru adevăr și căință.
„Atonement” („Ispășire”), regia: Joe Wright, cel mai bun film la Gala Academiei Americane de Film din 2008. Ecranizare a romanului omonim al scriitorului britanic Ian McEwan, distins cu Booker Prize. https://www.imdb.com/title/tt0783233/
Articol publicat în revista online „Cu timp și fără timp”, mai 2018 (tema numărului: „Filmul care mi-a vorbit de Dumnezeu”)