Bine și drept este să ne cinstim cum se cuvine sfinții. Dar oare se cuvine să-i abordăm pe sfinți mai cu seamă cu interes decât cu evlavie, să alergăm la ei mai mult ca la niște „rezolvători” de toate cele decât ca la niște modele de jertfă, de umilință, de iubire?
Avem cu sfinții o relație așa ca și ei, adică sfântă și orientată spre Cer, dacă:
- le imităm, în viața de zi cu zi, virtuțile și spiritul de jertfă: suntem săraci ca Sărăcuțul din Assisi, veseli ca Filip Neri, slujitori ai celor bolnavi și părăsiți ca Tereza de Calcutta, educatori buni ca Ignațiu de Loyola, statornici în credință ca Dominic, neclintiți în fața suferinței ca Tereza de Lisieux, curați trupește și sufletește ca Iosif;
- le căutăm prietenia pentru a-l cunoaște mai bine pe Dumnezeul nostru cel blând și smerit cu inima, care, în umilința lui veșnică, vine pe altarele noastre pentru a ne mântui de răul din noi și pentru a-și face locuință în inimile noastre curățate de patimi, de urât, de întuneric;
- le cerem mai mult sfatul și mai puțin rezolvarea problemelor, mai curând îndrumare lăuntrică decât soluționarea chestiunilor exterioare, mai întâi mântuirea și apoi toate celelalte, având mereu prezentă realitatea că ei, sfinții, sunt mijlocitori, nu dătători ai harurilor.
Ne folosim de sfinți în chip circumscris intereselor pământești când:
- cultivăm o relație superficială, raportată strict la interfața devoțională a sfântului respectiv: pupăm sandalele Sfântului Anton, pipăim poalele Sfintei Rita, ne atingem baticurile de moaștele lor și bolborosim ritualic câteva „dă-ne”, „fă-ne”, dar dăm bir cu fugiții când vine vorba să fim experți în Scriptură ca Anton și să-l rugăm pe Domnul mai curând să ne ia copiii mai înainte ca ei să facă păcate de moarte așa cum s-a rugat Rita;
- parafrazându-l pe Nicolae Steinhardt, așa cum ne place să fim cu Cristos pe Tabor, dar nu și pe Golgota, și în legătura noastră cu sfinții vânăm cu aviditate extraordinarul flamboaiant și fugim de simplitatea frustă a suferinței: ce ne mai plac stigmatele lui Francisc, darul bilocației al lui Padre Pio, levitația lui Iosif de Cupertino, dar cine se riscă să traverseze noaptea întunecată a spiritului alături de Ioan al Crucii, să îmbrățișeze ciumații ca Alois Gonzaga ori să plece în celălalt capăt al lumii ca să vestească evanghelia ca Francisc Xaveriu?
- îi înzestrăm cu nelipsita baghetă de magician, supusă poftelor și ideilor noastre: știm precis ce ne trebuie în viață și le forțam mâna să pună o vorbă bună pe lângă Șefu’ ăl mare ca să ne fie și nouă bine în termeni lumești de succes, avere și prestigiu, adică fix în termenii în care nu au trăit ei: nu sesizăm cât de incongruent e să cerem mijlocirea lor, a celor săraci, caști și ascultători, pentru a ne îmbogăți, a ne iubi cu nevasta vecinului ori a ne uzurpa șeful.
Bonus! Caută-i pe sfinți cu un singur interes: împărăția cerului. Și toate celelalte, dacă îți sunt spre mântuire, „ți se vor adăuga” (cf. Mt 6,33).
„Cea mai potrivită de a-i sărbători pe sfinți este aceea de a le semăna lor” (Fer. Vladimir Ghika).