Motto: “Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă” (Nicolae Steinhardt)
Icoane chinezeşti care lăcrimează cu sclipici, Maica Domnului şefă peste biroul elfilor care împlinesc orice-da’-chiar-orice dorinţă a muritorilor, Isusel din zahăr candel care ţine obsesiv-compulsiv condica ălora de-i dau share pe Facebook: ăsta e peisajul de pioşenie manelist-lacrimogenă pe care ni-l propun, din ce în ce mai agresiv, mediile de socializare. Că doar, nu-i aşa, cu like-ul şi cu share-ul se trăieşte creştinismul politically correct în secolul 21: frecventarea sacramentelor e obsolete, sprijinirea aproapelui e mainstream, tot ce ne-a mai rămas e Cuviosul Share, că ăsta categoric are mai mare trecere la Şefu’ decât facerea de bine, smerenia şi trăirea Liturghiei. Ei bine, nu. Acest tip de abordare nu e nici măcar inofensiv. Retorica ingenuă de felul „ce rău am făcut c-am share-uit o icoană?” nu ţine. Fiindcă, practic, orice formă de răspuns care ajută la perpetuarea acestei pseudo-evlavii internaute este o formă agresivă şi manipulatoare de instrumentalizare a lui Dumnezeu, transformat în chip utilitarist în împlinitorul dorinţelor noastre sau pedepsitorul ălora de nu fac ce ne taie pe noi capul.
„Pune-ţi o dorinţă la icoana făcătoare de minuni şi dă share ca să ţi se împlinească”. Când văd îndemnuri de felul asta mai că sunt ispitită să testez, în glumă, raza de acţiune a „antenei” Cuviosului Share cu următoarea dorinţă perpetuă: „Doamne, te implor să ne ajuţi pe noi, netrebnici creştini numai cu numele ce ne aflăm, să nu impunem vălul prostiei noastre asupra-Ţi, pângărindu-Ţi scumpa ta atotştiinţă şi atotputernicie cu măsura tâmpă şi strâmbă a caraghioaselor noastre (pre)judecăţi omeneşti”. Am învăţat la lecţia întâi de la Catehismul de clasa a doua că Dumnezeu „este o fiinţă care are minte şi voinţă”, plus că „este atotputernic: el poate face tot ce voieşte”. Şi am mai aflat, printre alţii şi de la Card. Carlo Maria Martini, că „Biserica nu îndeplineşte aşteptări, ea celebrează mistere”. Carevasăzică, Dumnezeu e infinit mai deştept decât un bancomat, care eliberează numerar pe bază de pin. Deci, cine „se roagă” prin mijlocirea Cuviosului Share, nu se roagă Dumnezeului cel viu, posesor de minte şi voinţă, care poate face tot ce voieşte, ci unui automat de împlinit de dorinţe făurit de propria imaginaţie şi care face doar ce voieşte muşchiul „rugătorului”, că d-asta e el pus acolo, să numere share-urile şi să facă pe Moş Crăciun on a daily basis. Ceea ce, bottom line, e o insultă la adresa inteligenţei Dumnezeului adevărat, adică o blasfemie.
„Dă share acestei icoane dacă ai curaj să-l mărturiseşti pe Domnul”. Nu ştiu cum s-o spun altfel decât direct: Dumnezeu nu se mărturiseşte cu share-ul pozelor sau GIF-urilor sclipicioase în care Isusel colorat kitsch sângerează pe cruce şi Sfânta Fecioară rujată glamour trimite pupicuri şi îmbrăţişări. It’s much more complicated than this, altfel n-ar mai fi nici războaie nici foamete pe lume, de câte share-uri d-astea sunt pe FB. Nicăieri n-a zis Isus în evanghelii c-ar fi atât de simplu ca un share curajul mărturisirii lui. Dimpotrivă, a zis: „„Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să mă urmeze” (Lc 9,23). Şi a mai zis: „Am fost flamând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine” (Mt 25,35-36). Şi chiar a atras atenţia asupra unei evlavii de iarmaroc, precum este cea a share-urilor după învăţătura superstiţioasă a lumii: „Ipocriţilor! Bine a profeţit despre voi Isaia când spune: «Acest popor mă cinsteşte cu buzele (cu like-ul, ar fi zis Isus azi), însă inima lor este departe de mine. În zadar mă cinstesc propunând învăţături care sunt doar porunci ale oamenilor»” (Mt 15,7-9). Crucea şi iubirea aproapelui: astea merg share-uite din greu ca să-l mărturiseşti pe Domnul. Restul e pură prostie. Adică păcat. Fiindcă, vorba lui Steinhardt, „pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat; păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului”.
„Şapte ani de ghinion/blestem/catastrofă dacă nu dai share acestei icoane la încă şapte prieteni” – Asta-i mai hardcore, cu efect garantat pentru ăi mai slabi de înger (a se citi, „pentru ăia al cărui înger păzitor doarme, că altfel nu i-ar lăsa să dea crezare unor asemenea neghiobii”). Isus n-a blestemat niciun om. Nici măcar pe aceia care l-au condamnat la moarte. A blestemat smochinul neroditor, dar numai simbolic, pentru că prin el, cum frumos explică Nicolae Steinhardt, de fapt, a certat justificarea chiţibuşară a sufletului care refuză să se dăruiască lui Dumnezeu (nu e timpul/momentul/cazul etc.). Deci, dacă Dumnezeu însuşi n-a blestemat, cât de şmecher în funcţie e Cuviosul Share de împarte blesteme cu o generozitate demnă de o cauză mai nobilă? Şi iarăşi, hiper-evlavioşii însoţitori ai Cuviosului Share păcătuiesc grav, reducându-l pe Dumnezeu la o schemă maniheistă (deci eretică) de tip alba/neagra, win/lose: dai share = e de bine, nu dai share = e de rău. Ca şi cum s-ar fi născut pe lumea asta cineva capabil să elaboreze o formulă care să determine cu precizie atomică voinţa Dumnezeului celui inteligent (Inteligenţa însăşi), îndelung milostiv (Milostivirea însăşi) şi iubitor de oameni (Iubirea însăşi) să facă o chestie atât de tembelă şi de meschină precum blestemarea unui prăpădit care n-a dat un share pe FB.
În plus, câţi dintre noi ne gândim la faptul că a da like şi share unor asemenea postări se încadrează în categoria păcatelor străine: căci ce altceva facem prin like decât încurajarea mândriei, orgoliului, narcisismului, slavei deşarte a aceluia care se foloseşte de cele sfinte pentru a-şi creşte ratingul personal?
Deci, nu, încă o dată nu, nu putem spune că share-urile nu fac rău, câtă vreme ele întreţin atitudini total contrare învăţăturii lui Isus pe care pretind că îl vestesc: mândria, deşertăciunea, superstiţia, utilitarismului, ipocrizia, superficialitatea, afirmarea unui dumnezeu prost ca noaptea, atârnând la cheremul poftelor noastre. Share-urile pseudo-evlavioase nu doar că nu ajută la propovăduirea lui Cristos, dar îl înfăţişează ca măscarici patetic (ca în imaginea cu care am ales să ilustrez această postare, tocmai pentru a face lucrurile mai clare). Uitaţi-vă bine la el şi, dacă ăsta e dumnezeul vostru, atunci daţi share. Dar dacă Dumnezeul vostru e cel al evangheliilor, atunci aveţi decenţa de a nu-l desfigura cu blasfemia acestor share-uri, care nu vorbesc despre El, ci despre propria micime sufletească deghizată ridicol în evlavie. Să avem grijă, precum ne îndeamnă şi splendida tâlcuire a parabolei smochinului neroditor împărtăşită de Nicolae Steinhardt în „Dăruind vei dobândi”, „să nu primejduim avutul cel mai de preţ – sufletul – oferind Domnului jalnicul, iritantul, netrebnicul spectacol al unor fiinţe refugiate în prostia rea, fudulă, stupidă a legalismului contabilicesc”.
