Un periplu prin biografia și spiritualitatea Monseniorului Vladimir Ghika (1873-1954), prinț, preot și martir declarat Fericit al Bisericii Catolice… periplu privit din perspectiva Fericirilor din Evanghelia după Matei… 
Volumul a fost prezentat în cadrul Sfintelor Liturghii celebrate în cursul dimineții de duminică, 17 mai 2015, la Catedrala Romano-Catolică „Sf. Iosif” și este disponibil pentru vânzare la Librăria „Sf. Iosif” (unde se pot face comenzi și pentru livrări în țară). Lansarea oficială va avea loc în cadrul unui eveniment găzduit de Academia „Anton Durcovici” – Aula Magna (str. Gen. Berthelot nr. 19), marți, 19 mai a.c., la ora 19:00. 
La eveniment vor susține prezentări următorii interlocutori în dialogurile pe marginea Fericirilor reflectate în viața Monseniorului:
- Pr. Francisc Ungureanu, postulatorul Cauzei de Beatificare și Canonizare a Monseniorului Vladimir Ghika;
- Elsa Anca-Bărbuș, discipolă a Monseniorului la ASTRU, supraviețuitoare a închisorilor comuniste;
- Medicul Nicolae („Yves”) Cernea, catehizat de Monseniorul, pe care l-a cunoscut cu câteva luni înainte de arestarea sa;
- Dan Suciu CSJ, preot călugăr în Comunitatea „Sf. Ioan”, superiorul Mănăstirii „Sf. Familie” din București;
- Prof. Dr. Francisca Băltăceanu, specialist în hermeneutica Bibliei;
- Prof. Dr. Monica Broșteanu, profesor de studii comparate creștinism-islamologie.
Va participa și prefațatorul cărții, Prof. Dr. Marius Vasileanu, doctor în antropologia religiilor, scriitor, realizator de emisiuni radio-TV. Care este Fericirea durabilă ce ne poate schimba fundamental nu numai viaţa prezentului teluric, dar și pe aceea a viitorului nădăjduit celest? Această carte nu propune răspunsuri, ci doar posibile perspective asupra adevărului, binelui, luminii așezându-le uneori, pentru înţeleaptă osebire, în oglinda neadevărului, nebinelui, neluminii, oglindă de iarmaroc care schimonosește chipul dumnezeirii din om și-l înrobește subtil la o libertate calpă, la un curaj lipsit de finalitate, la o bucurie fără orizont. Aceste dialoguri nu vor să spună decât că, oricât de puţin am crede în asta, fiecare dintre noi este chemat ca, în dialog cu viaţa proprie, să fie așa cum spune titlul și cum Monseniorul Vladimir Ghika a fost pe deplin: Fericit! (Claudia Stan) Extrase din dialoguri Adesea judecăm astfel: când reuşim, e meritul nostru, când nu reuşim, e vina lui Dumnezeu! E ciudat că, atunci când evocăm dreptatea lui Dumnezeu, auzim pe mulți spunând că şi-au pierdut credința confruntându-se cu lipsa de reacție a lui Dumnezeu față de răul din lume: unde era el când a fost cutremurul cutare, războiul cutare, crima cutare? Dar Dumnezeu este drept şi asta tot timpul şi cu toți. Atunci, de ce mă răzvrătesc cu atâta forță împotriva răului din lume şi nu pun aceeaşi pasiune în a mă răzvrăti contra nedreptăților pe care i le fac eu lui Dumnezeu, atunci când calc eu însumi pe bec? Adică invoc cu aplomb puterea şi dreptatea lui Dumnezeu când e vorba despre alții, dar când e vorba de mine găsesc tot felul de justificări (pr. Cristian-Vladimir Langa). Sărac în spirit este cineva care are un suflet deschis față de realitate, față de ceilalți, cineva care nu se consideră superior, nu trăieşte cu convingerea că a înțeles totul, dimpotrivă, are în permanență ceva de descoperit în aproapele şi în lumea din jurul său. Sărac în spirit e cel care știe că are multe de primit de la Dumnezeu. Contrariul acestei sărăcii este orgoliul, cu zecile lui de forme de manifestare, dintre care multe ni se par astăzi normale, pentru că societatea le-a legitimat ca atar. […] Mi se par săraci în spirit aceia care în viața lor şi în situația în care se află au conştiința limitelor personale, a fragilității lor, a faptului că nu se petrece totul în existența lor aşa cum ar vrea ei și atunci sunt deschiși față de ceva care îi depășește. Acesta este începutul sărăciei spirituale. Un copil care se minunează de frumusețea unui răsărit de soare este sărac în spirit. Un tânăr care-și caută ezitând drumul în viață este sărac în spirit. Un părinte care nu mai știe cum să-și educe fiul adolescent este sărac în spirit. Un șef care se confruntă cu o situație complicată și nu mai găsește decizia bună pentru el, pentru angajații și pentru firma sa este și el sărac în spirit. În niciun caz nu trebuie să reducem fericirea celor săraci în duh doar la o atitudine religioasă și, cu atât mai puțin, la caricatura ei, a celui care-şi toarnă cenuşă în cap pentru a fi văzut de ceilalți… (Pr. Dan Suciu CSJ). Pe mine una mă sperie interpretările hipercuvioase care dezleagă cu precizie cauza unei suferinţe și etichetează rapid și implacabil: „Prin asta, Dumnezeu a vrut să te pedepsească ori să-ţi arate cutare lucru”. Şi aceasta are diverse nuanţe, dintre care cea mai uzitată este calificarea grosieră: „Aha, precis că ăsta a făcut o mulţime de păcate, degeaba face el pe sfântul” (avem cu toţii și „prieteni” de felul celor ai lui Iob!). Apoi, mai avem varianta ceva mai soft, gen: „Dumnezeu te încearcă pentru a te mântui prin suferinţă”. Niciuna din aceste interpretari nu dă spaţiu misterului, încercând să-l înghesuie în niște categorii în care mintea umană își găsește repere confortabile. Singurul lucru clar pe care îl putem afirma cu destulă certitudine e că suferinţa primită cu răbdare și încredere poate aduce mângâierea lui Dumnezeu, pe când suferinţa primită cu revoltă poate duce la pierzare. […] Reacţia naturală la suferinţă este aceea de a fugi din calea ei. Fugă prin diverse subterfugii: îngroparea în multe preocupări și angajamente, distracţii etc. Pe când creștinul onest cu sine însuși și coerent faţă de ceea ce crede își asumă suferinţa, o trăiește, se confruntă cu ea ochi în ochi, se ia la trântă cu ea și nu se lasă doborât de ea, pentru că numai așa îi poate întrezări sensul. În altă parte, Monseniorul numește suferinţa „rugăciune fără distracţii”. Totodată, suferinţa este un bun indicator al limitelor noastre, căci „ne duce la frontiera noastră şi ne face, în mod sensibil, vecini cu Dumnezeu, care începe acolo unde ne sfârşim noi” (Monica Broșteanu). Oricât de departe ar fi mers păcătosul cu păcatul lui, Dumnezeu, prin Isus Cristos, a mers până în prăpastia în care se află el și l-a ridicat. Chiar și spovada devoţională face apel la această blândeţe dumnezeiască; există oameni care nu au făcut nimic oribil, care încearcă să-și trăiască viaţa în mod creștin, care vor să răspundă cât mai bine chemării primite și în cazul acesta, Sacramentul Reconcilierii capătă înfăţișarea unui sacrament de viaţă apostolică și spirituală. Lucrarea propriei desăvârșiri este posibilă. Mergem către Isus, dar, pe cale, poticnirile sunt inevitabile. Avem nevoie de purificare pentru a putea răspunde tot mai bine la chemarea Domnului. Avem nevoie să simţim blândeţea Domnului și răbdarea sa, atunci când există dorinţa de a face binele, dar lipsesc rezultatele. […]Ne-am dori să fim neprihăniţi, oameni cumsecade, dar în noi sălășluiește un amestec de rău și de bine, suntem împărţiţi. În noi este o ruptură, iar Fer. Vladimir este conștient de asta. Împreună cu el trebuie să ne spunem: Știu bine ceea ce am fost, ceea ce sunt și ceea ce voi fi, și cu toate astea Dumnezeu îmi acordă încrederea lui, așa că trebuie să perseverez pe drumul pocăinţei și încrederii în Dumnezeu (Mons. Philippe Brizard). Adesea, omul poate avea o vârstă mentală mult mai mică decât cea fizică, poate suferi de infantilism spiritual. Ne dăm mari și tari, ne credem în stare să le facem singuri pe toate, dar, dacă încetăm să ne mai luăm atât de mult în serios și aplicăm persoanei noastre un dram de umor, ne putem vedea (cu mare folos!) limitele. Trebuie să admitem că nu deţinem toate puterile universului și că lumea ar fi teribil de plicticoasă dacă n-ar exista nimic care să depășească uriașa noastră capacitate de înţelegere sau puterea noastră de a face una și alta. Asta e valabil și pe orizontală: a recunoaște superioritatea celui de lângă tine și a comunităţii e o chestiune de maturitate spirituală. Dacă nu ieși din tine, te sufoci foarte repede. […] Este imposibil să te învârţi singur doar în cercul acesta restrâns al propriei valori, să privești lucrurile atât de reducţionist – mai ales cu toată precaritatea condiţiei umane! – și să nu te lovești cu capul de pragul de sus. Dacă te ai numai pe tine ca sistem de referinţă este dramatic! (Francisca Băltăceanu). Condiţia de a te apropia de Dumnezeu este aceea de a te uita mereu la aproapele tău. Orice alte „apropieri” sunt susceptibile de neautenticitate. […] Mila e un fel de milostivire incompletă, e un sentiment uman, care nu are nimic transcendent. Mi-e milă de un cal slab, împovărat de o căruţă grea… Doar mila care devine milostivire îl ajută pe creștin să vadă în fiecare om chipul lui Cristos și să acţioneze precum ne învaţă el în Fericirea aceasta. […] Dăruirea deplină învinge egoismele și individualismele noastre. La înmulţirea pâinilor, când îi îndeamnă pe ucenici: „Daţi-le voi să mănânce!” (Mt 14, 16), Isus nu face altceva decât să ne spună că dacă noi facem primul pas spre caritate, el completează cu restul (Nicolae „Yves” Cernea). Cui îi iese socoteala bună la anumite păcate, s-ar putea să fie mai mult spectator în ceea ce priveşte propria existență, o persoană care trăieşte închistată în teama de a greşi. Or, curăția inimii văzută ca neîncălcare a unor norme e iarăşi o interpretare reductivă. În creştinism suntem chemați să fim fascinați de persoana lui Isus, să-l cunoaştem ca să-l putem urma, nu să stăm toată ziua cu termometrul şi să ne măsurăm temperatura spirituală pornind de la prostiile pe care le-am făcut sau pe care am reuşit să le evităm! Încă nu vorbim despre viață spirituală când rămânem pe acest teritoriu al raportării la norme pe care nu le-am încălcat: aceasta e o gândire de tip negativ, care e doar o mişcare în parametrii unui țarc, ce nu are nicio legătură cu libertatea fiilor lui Dumnezeu. […] Unui creştin care îl percepe pe Dumnezeu strict la nivel de răzbunător îi este foarte uşor să se plaseze în postura victimei. Apoi, crearea aceasta de lumi paralele este o manieră de a fugi de chemările lăuntrice pe care le poate naşte frecventarea autentică a prezenței lui Dumnezeu. Avem o mulțime de creştini care se refugiază într-o lume în care domină miraculosul, teama, în care fuga de existență este mai puternică decât existența însăşi, pentru că le este frică să se abandoneze iubirii. În această lume paralelă, unui Dumnezeu necruțător i se pot aduce sacrificii, kilograme de rugăciune, posturi, pentru a-i potoli mânia. În aceeaşi lume paralelă a fricii, e nevoie de oameni care să salveze omenirea şi de aici toate nebuniile (amenințări cu sfârşitul lumii, cataclisme, nenorociri de tot felul). Să ne intre bine în cap: această lume paralelă nu are nimic de-a face cu Isus, cu Dumnezeul pe care Fer. Vladimir îl percepe în mod natural, delicat, în existența lui (Pr. Iulian Budău SJ). Fericit e făcătorul de pace care poate face acest efort mistico-ascetic de a se elibera de toate războaiele lui cu sine. Vine oamenii la mine la spovedit şi se plâng că n-au un loc de muncă şi eu le spun: „Îți dau eu imediat loc de muncă: lucrează tu cu tine”. Primul şantier e cu noi înşine. Dacă reuşim să facem acolo pace, restul e uşor, pentru că împărăția lui Dumnezeu e înlăuntrul nostru şi tot înlăuntrul nostru cresc mai întâi şi Fericirile. […] Eu, preot ortodox, mă simt pus la treabă de Monseniorul! Adică, să terminăm cu palavrele şi cu polemicile şi să facem fapte concrete, căci acolo nu e jertfă nu e Cristos, nu e răscumpărare. Degeaba vorbim noi pe forumuri şi ne batem în credința noastră, care-i mai tare, că asta n-are nicio valoare în ochii lui Dumnezeu! Noi suntem puri şi neprihăniți, nu stăm la masă cu păgânii, dar uităm că primul care a făcut asta e Mântuitorul însuşi şi că modelele noastre de convertire sunt un tâlhar, o prostituată, un vameş, o samariteancă (adică fix o păgână!) (Pr. Constantin-Valer Necula). Astăzi, mai mult ca oricând, grija asigurării face parte din cotidianul civil. Răsturnarea valorilor general acceptate readuce în prim-plan griji care fac parte din fibra fiinţei noastre și au fost sufocate de alte preocupări. Astfel că moartea este readusă în lumină cu toată seninătatea, pentru o mai autentică trăire a vieții. Până la urmă, orice asigurare pe viață nu aduce decât o compensare a acesteia în cazul pierderii ei. Moartea, în schimb, sinonimă aici cu viața veșnică, este deja asigurată de Cel care ne-a redobândit-o și o primim în totalitate. Problema este că puţini sunt aceia care nu o ignoră. […] Eu cred că acum, la fel de mult ca oricând altcândva în istorie, suntem chemaţi să fim martiri, în contextul în care prigonirea pentru dreptate are loc în continuare: cultura noastră încurajează o prigoană generalizată, perfidă, nevăzută, nu cu sânge, ci cu înăbușirea oricărui senzor spiritual al valorilor, prin propunerea excesivă și agresivă a materialismului, a permisivismului și a relativismului, pe care prea puţini creștini o sesizează ca pericol (pr. Francisc Ungureanu). Fericirea este în primul rând în suflet și în legătura acestuia cu Dumnezeu: faptul că știi că el „le îndreaptă toate spre bine celor care îl iubesc pe Dumnezeu” (Rom 8,28) e cea mai mare fericire! (Elsa Anca-Bărbuș) „Fericit! Dialoguri cu viața propuse de Claudia Stan”, Editura ARCB, București, 2015, 384 pag.
Foto: Cristina Grigore, Angelus Communicationis
Presa despre carte:
