„Dumnezeu nu oboseşte niciodată să ne ierte. Noi obosim să-i cerem iertare” (Papa Francisc, Angelus, 17 martie 2013)
Invitat: Pr. Laurențiu Dăncuță (n. 1982), preot romano-catolic, doctorand în Drept Canonic la Pontificia Università Lateranense (Roma)
Moderator: Claudia Stan
Nu (prea) ne mai spovedim. Iar când o facem, experimentăm un soi de epuizare devoțională (ne obosește și ne demotivează spiritual mărturisirea repetată a acelorași păcate) ori dăm rasol (s-o facem și pe asta, pentru că o avem pe listă și „e de bine”). Nu ne rezonează nicio coardă lăuntrică, nu găsim coordonatele întâlnirii personale cu Cristos, ci ne lăsăm copleșiți de automatismul unui gest exterior. Cum am ajuns aici?
Pr. Laurenţiu Dăncuţă (L.D.): Vinovații par ușor de identificat: societatea secularizată, pierderea simțului păcatului, scandalurile din Biserică, trecerea de la sanctificarea vieții la „smartificarea” ei etc. Cei mai mulți, când sunt întrebați dacă înainte se spovedeau mai des, spun că da, doar că acum nu mai au timp. Așadar, vinovat pare timpul… De fapt, nu timpul în sine, ci felul în care (îl) trăim. Nu mai avem timp să stăm cu noi înșine, să ne analizăm și să ne descoperim fragilitatea, limitele.
Noi suntem generația „smart”: buni, inteligenți, rapizi, prea autosuficienți pentru a mai avea nevoie de Altcineva. Orbiți de mândrie și preocupați de glorie, nu mai avem timp să conștientizăm valoarea smereniei. Iar spovada e tocmai actul celor smeriți într-o lume însetată de putere. Smerenia ne pare o slăbiciune nepotrivită cu omul „smart”. Spovada cere umilință și simplitate, conștientizarea faptului că suntem limitați. Or, despre noi nu vrem să se știe că suntem slabi… Noi vrem să părem puternici și suficienți. Ne amăgim!
Nu (prea) ne mai spovedim pentru că nu avem curajul „să ne venim în fire” și să ne îmbunătățim viața (Lc 15,17). Nu mai avem timp să înțelegem că spovada e un act de iubire, nu de condamnare. Poate și pentru că am învățat să ne spovedim înainte de a înțelege iubirea și iertarea.
Cred că ne-am pierdut memoria: nu mai știm cine este Cristos, ce a făcut și face pentru noi. Și nu ne facem timp nici să ne recuperăm memoria despre Cristos, nici să descoperim spovada ca act de iubire tridimensională: față de Dumnezeu, față de aproapele și față de noi înșine.
Nu mai avem timp pentru suflet. Poate nici măcar nu mai credem că avem suflet, dacă smartphone-ul nu are o aplicație dedicată sufletului.
Ce este spovada pare-ni-se că știm, dar nu mereu în adevăr. Poate că n-ar strica să lămurim și ce este și ce nu este spovada.
L.D.: Spovada este un sacrament, taina convertirii, misterul iertării, al împăcării. Este un „moment” de har: răspunsul pe care i-l dăm Domnului atunci când primim harul căinței, „principiul și sufletul convertirii”. Această convertire prin taina spovezii necesită drumul celor cinci „pași”: examinarea conştiinţei, căința pentru păcatele făcute, promisiunea că nu le vom mai face, mărturisirea păcatelor în fața unui preot și îndeplinirea pocăinţei. Este drumul pe care ne întoarcem în „locul” în care putem să-i spunem lui Dumnezeu „Tată”, Bisericii „Mamă” și aproapelui „frate”.
Spovada este un sacrament de vindecare, dar nu este psihoterapie. Este un act liturgic, nu un dialog cu „preotul de serviciu”, nu o consiliere/consolare psihologică gratuită. Și nu e nici „bazar” unde fiecare își negociază iertarea sau pocăința.
Și să nu uităm că spovada nu este doar despre relele săvârșite, ci și despre binele pe care l-am omis, despre binele dezinteresat de care e atât de însetat Pământul.
Mulți creștini botezați nu se spovedesc niciodată sau o fac foarte rar. Au o listă consistentă de motive. Să vorbim despre patru dintre ele: mi-e frică să nu fiu judecat cu asprime…
L.D.: Chiar dacă se aseamănă cu o judecată, spovada este un proces care se desfășoară în tribunalul milostivirii divine. Cristos răstignit prezent în cadrul acestui sacrament este garantul blândeții. Cine își judecă fratele cu asprime nu a gustat iubirea Domnului, nu a cunoscut moartea și învierea lui Cristos, nu a simțit niciodată bucuria iertării.
Confesorul adevărat nu doar că nu uită cât de supus este el însuși „curselor păcatului”, ci îl are drept călăuză doar pe Isus cel blând și smerit. El acționează in persona Christi și este animat numai de dorința de a-i spune celui ce i se deschide cu încredere: „Dumnezeu ți-a iertat păcatele. Mergi în pace. De acum să nu mai păcătuiești!”
…nu am nevoie de spovadă ca să relaționez cu Dumnezeu.
L.D.: Într-o lume în care ne ascundem slăbiciunile pentru a părea puternici, ispita de a gândi așa este foarte mare. Și chiar dacă relația noastră cu Dumnezeu nu se epuizează în acest sacrament, ar fi o nechibzuință pentru un creștin să neglijeze calea rânduită de însuși Cristos pentru a dobândi iertarea păcatelor grave săvârșite după botez. Ne amăgim dacă spunem că nu avem nevoie de spovadă! (1In 1,8; In 20,22-23; Iac 5,16).
Mai mult, dacă noi considerăm că nu avem nevoie, să nu uităm că are nevoie Dumnezeu ca să relaționeze cu noi: ne-a ales și ne vrea „sfinți și neprihăniţi” (Ef 1,4).
… nu am găsit un preot „cu har”.
L.D.: Nu am căutat cu inimă deschisă sau mai întâi am căutat omul, apoi preotul și abia la urmă harul. Dacă ne apropiem de confesional pentru a fi îmbrăcați în har, sigur vom găsi „preotul potrivit, la timpul și la locul potrivit”. Doar că uneori nu căutăm „preotul cu har”, ci „preotul cu mâneca largă”… eventual și un pic surd!
… dacă părintele spune altora ce i-am spus?
L.D.: Lucrurile sunt prea grave ca să se întâmple așa ceva! „Confesorului îi este interzis de legea divină să îl trădeze câtuși de puțin pe penitent, prin cuvinte sau în oricare alt mod”. Confesorul care violează direct sigiliul sacramental este excomunicat automat (cf. canoanelor 983, 1388 din Codul de Drept Canonic). Credeți că se riscă cineva?! „Sigiliul sacramental” este garanția că ceea ce se întâmplă în cadrul spovezii intră în sfera sacralității și rămâne strict acolo.
Îl putem cunoaște profund pe Cristos privându-ne de iertarea lui?
L.D.: Cristos tocmai pentru aceasta a venit și a rămas în mijlocul nostru: ca să fim iertați și împăcați cu Dumnezeu. Privându-ne de iertarea lui, îi refuzăm iubirea, îi zădărnicim crucea (Mc 10,45; 1Cor 1,17). Iertarea sacramentală este un mod prin care Domnul își manifestă iubirea. „Dumnezeu nu obosește niciodată să ne ierte”, cum spune Papa Francisc, pentru că Dumnezeu nu este doar iertare. Dacă Dumnezeu ar fi doar iertare, ar obosi. El este mult mai mult: este iubire. Același Dumnezeu care este prezent în sacramentul iertării, devine el însuși sacramentul iubirii: Euharistie, hrana vieții noastre. Nu putem separa aceste realități! Nu putem trăi senini fără iertare și iubire, fără spovadă și împărtășanie!
Cât de multe dăunează scrupulele sau, dimpotrivă, laxismul, unei vieți creștine care ține aproape de Isus, de sacramente?
L.D.: In medio stat virtus! Extremismele spirituale, printre care și scrupulozitatea sau laxismul, se transformă ușor în „talibanisme” spirituale care dăunează grav vieții creștine. Și ca orice rău, acestea nu au doar o dimensiune personală, ci afectează întreaga comunitate: devin o povară pentru cei din jur, în familie, la serviciu, în Biserică. Nu-i niciodată ușor să „negociezi” cu un scrupulos sau cu un laxist care trage de tine nu doar ca să-i dai dreptate, ci ca să devii ca el, indiferent dacă-i ești părinte, fiu, frate, coleg, confesor.
Să zicem că ne-am hotărât să ne spovedim și o și facem. Un compromis oribil cu care ne anesteziem conștiința pentru ascunderea anumitor lucruri e acela că „nu-l privesc pe părintele”. Nu prea se mai vorbește prin predici despre sacrilegiu…
L.D.: Este paradoxal că într-o lume dezinvoltă, într-un ambient lipsit de tabuuri, preotul se simte incomod atunci când trebuie să vorbească despre iad, păcat, sacrilegiu… Unii nu vorbesc crezând că sunt știute, uitând că au trecut generațiile „celor 7 ani de acasă” când se trăia deja în familie „Micul Catehism”. Alții nu vorbesc despre „chestiuni” sensibile pentru că numără sufletele în loc să le iubească și să le șlefuiască spre strălucire. Dacă ții contabilitatea oamenilor din biserică și nu vrei să pierzi numere – adică te interesează doar cantitatea! – atunci nu atingi subiecte sensibile și transformi predica într-o dulcegărie. Nu o faci chiar dulceață ca să nu-i îndepărtezi pe „diabetici” (scrupuloși sau laxiști), dar nici nu pui vreun gram de sare, acea sare bună care ustură și vindecă.
Sacrilegiul este și astăzi o durere pentru Cristos și Biserica sa. Mulți tratează cu nevrednicie sacramentele, ascund păcate și apoi se împărtășesc. Dumnezeu însă e categoric, neschimbat: „Cine mănâncă pâinea şi bea potirul Domnului în mod nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. De aceea, omul să se cerceteze… căci cine mănâncă şi bea nesocotind trupul, îşi mănâncă şi îşi bea propria condamnare” (1Cor 11,28-29).
O noțiune parcă tot mai străină este aceea de spovadă generală. Ce este aceasta? Când și de ce să facem o spovadă generală?
L.D.: Spovada generală nu este o recapitulare sau o povestire a întregii vieți, ci o mărturisire sinceră a păcatelor în urma unui parcurs spiritual interior (exerciții spirituale, zile de reculegere) sau a unei cercetări profunde a cugetului în circumstanțe importante din viața noastră – mir, căsătorie, preoție – sau din viața celor dragi. Fiind o celebrare care necesită ceva mai mult timp și atenție, e bine să nu se facă în ajun de Crăciun sau de Paști când mulți se spovedesc și toți se grăbesc, preoți și credincioși de-a valma.
Să nu uităm exemplul părintelui iezuit Jean Heren care, pe patul de moarte, a fost întrebat: „Nu ați vrea să faceți o spovadă generală?”. „Nu simt nevoia”, a răspuns muribundul, „căci întotdeauna m-am spovedit ca și cum ar fi fost ultima oară”.
Fiecare mărturisire a păcatelor trebuie tratată cu seriozitate, ca o spovadă generală, ca o ultimă spovadă!
Ce să spovedim? Uneori suntem atât de superficiali, ne găsim atâtea scuze. Teoretic, ştim ce este păcatul, recunoaştem răul când îl face altcineva. Dar ne vine greu să admitem, cu sinceritate, că suntem păcătoşi. Om mai greşi noi pe ici pe colo, dar păcătoşi?
L.D.: Spovedim păcatele, dar neglijăm viciile. Ne regăsim în cuvintele lui Isus: strecurăm țânțarul și înghiţim cămila (Mt 23,24). Ne-am obișnuit cu răul, îl vedem, îl arătăm cu degetul la alții, dar uităm că noi înșine suntem răi. Atât de ușor spunem: „Există păcatul, există păcătoși”. Însă mult prea greu spunem: „Eu am păcătuit. Eu sunt păcătos”.
Suntem păcătoși atunci când călcăm în picioare iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele urmărind cu disperare doar realizarea noastră. Păcatul este neascultare! Păcătuim când nu împlinim cuvântul divin: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lc 10,27).
Catehismul ne recomandă să ne spovedim și să ne împărtășim cel puțin o dată de pe an. De multe ori alegem să facem minimul. De multe ori ne spovedim o singură dată pe an, dar ne împărtășim la fiecare Liturghie.
L.D.: Crăciunul și Paștele sunt sărbătorile Domnului la care el ne invită și ne hrănește. Ne face bucurie! Ar fi bine ca și noi să avem sărbători personale la care să-l invităm, spovedindu-ne și împărtășindu-ne. Ziua de naștere? Onomastica? Aniversarul căsătoriei? O zi importantă din viața noastră, acasă, la școală sau la serviciu? Putem fi creativi și să ne îmbunătățim relația cu Domnul.
Să te spovedești o singură dată pe an și să te împărtășeşti mereu e ca atunci când mănânci zilnic, dar te speli pe dinți o singură dată pe an. Îți umpli sufletul de „carii” și începe să fie urât mirositor.
Cât de des să ne spovedim?
L.D.:„Mai des”, ne-ar răspunde sfinții care se spovedeau zilnic sau săptămânal. Însă noi, epigonii? Săptămânal, (bi)lunar, anual? Distanța dintre spovezi nu se măsoară în timp, ci în păcate și virtuți. Acestea sunt „unități” pentru a măsura răspunsul nostru la iubirea Domnului și a aproapelui. La spovadă nu ne poartă păcatul (mic sau mare) sau trecerea timpului (liturgic sau profan) sau cei dragi (rude sau preoți), ci cercetarea cugetului. Prin acest act vedem cum am răspuns Iubirii. Examinarea are ca rod „darul lacrimilor” (de căință sau de fericire), prin ea descoperim cadența necesară pentru îmbunătățirea calității sufletului nostru. Spovada ritmată doar de calendar, calculată matematic, este „grijă cantitativă” (uneori scrupuloasă!) față de suflet, însă cea celebrată conform impulsului dat de examinarea conștiinței este „grijă calitativă” față de suflet.
Spovada ca habitus este un sprijin în cultivarea virtuților. Ne putem descurca și singuri, fără acest sacrament, să fim buni, cinstiți, să trăim evanghelia?
L.D.: Nimeni nu se descurcă singur. Toți avem nevoie de Dumnezeu și de aproapele. Iar Dumnezeu vine cu plăcere în viața celui cu sufletul purificat. Dumnezeu nu numai că ne iartă păcatele prin spovadă, ci ne și curăță de orice răutate, ne face blânzi și smeriți cu inima. Ne ajută să fim oameni de caracter, adică sfinți (1In 1,8).
Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, martie 2019