„Păcatul taie: taie legătura cu Dumnezeu și legătura cu frații, legăturile în familie, în societate, în comunitate; păcatul taie mereu, separă, desparte. […] Ce anume poate dărui Domnul celui care are deja inima plină de sine, de propriul succes? Nimic, pentru că îngâmfatul este incapabil să primească iertare, sătul fiind de dreptatea sa presupusă. […] Cine este conștient de propriile mizerii și își apleacă ochii cu umilință, simte cum se așază peste el privirea milostivă a lui Dumnezeu” (Papa Francisc, Audiența generală, 3 ianuarie 2018).
Invitat: Lect. Univ. Dr. Pr. Emil Moraru (n. 1972), preot romano-catolic, profesor de Teologie Morală, prodecan al Facultății de Teologie Romano-Catolică – Universitatea București
Moderator: Claudia Stan
Păcat: un termen extrem de incomod pentru societatea contemporană. Într-o lume obsedată de perfecționism și de succes, păcatul apare ca un handicap care trebuie ascuns cu grijă în spatele unor aparențe sclipitoare. Nimeni nu se mai recunoaște cu adevărat păcătos; chiar și pentru creștinii practicanți păcatul e o realitate despre care nu se vorbește cu ușurință. Liber-cugetătorii consideră definiția păcatului o îngrădire a libertății, în această societate care refuză să aibă granițe de orice fel, astfel încât a-i spune răului pe nume a ajuns să fie considerată o înregimentare în tagma celor cu ochelari de cal, îndeajuns de înguști la minte ca să aibă nevoie de un zeu care să le spună ce facă și ce să nu facă. Cred că pentru început, e important să clarificăm ce este păcatul, dincolo de definiția lui din Catehism și dincolo de percepția că Decalogul ar fi o listă de „așa nu”-uri.
Pr. Emil Moraru (E.M.): Confuzia esențială cu privire la noțiunea de păcat provine din aceeași sursă ca și aceea cu privire la lege. Pentru a le înțelege pe amândouă este nevoie să avem în vedere două dimensiuni esențiale: dimensiunea teologală și cea morală. Din punct de vedere teologal, păcatul este o realitate care angajează relația noastră cu Dumnezeu, de aceea nu există păcat decât pentru acela care crede. Apoi, dimensiunea morală a păcatului este dată de raportarea la aproapele: orice păcat are impact asupra celui de lângă mine. Se cuvine să observăm și faptul că secularismul actual are o atitudine restrictivă atunci când înclină spre ceea ce aș numi concepția mistică asupra păcatului, luând în considerare latura teologală fără a ține cont de aspectul moral. Aceasta conduce spre o viziune incompletă asupra păcatului, ca fiind ceva care privește strict o relație pe care societatea contemporană o vrea păstrată la nivel personal (cea între om și Dumnezeu), scoțând din calcul cealaltă relație, dintre oameni.
Rămânând la scară macro, vă propun să vorbim puțin despre ceea ce Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea numea „structuri de păcat”. Mi se pare că aceste structuri nu sunt ușor perceptibile ca atare. Au aceste structuri niște semnalmente aparte?
E.M.: Orice păcat are și o dimensiune socială: așa cum am spus deja, păcatul are repercusiuni asupra semenilor. Mediile sociale promiscue, sistemele politice care exercită o putere nelegitimă și nu-i protejează pe cei defavorizați, urmarea unor scopuri individualiste, toate acestea sunt structuri de păcat. Iată, de pildă, cum un păcat capital precum lenea, să zicem, are impact asupra societății din care faci parte, care va suferi în urma alegerii tale de a nu contribui la bunăstarea ei. Apoi, o structură de păcat extrem de subtilă și de periculoasă este cea generată de infidelitatea față de vocația creștină, de incoerența mărturiei creștine: ca și creștini, noi suntem angrenați în structurile de păcat ale lumii în care trăim, dar nu trebuie să rămânem în capcana lor, trebuie să ne luptăm continuu, cu toată forța, pentru că Isus a venit ca să ne elibereze din închisoarea păcatului.
Avem, în evoluția Bisericii, diverse forme de raportare la simțul păcatului. Excepționalul studiu „Păcatul și frica. Culpabilizarea în Occident (Secolele XIII-XVIII)” al istoricului Jean Delumeau inventariază tipologiile de interacțiune a omului cu păcatul, din Evul Mediu până la Iluminism: vedem în acest studiu cum omul secolelor trecute avea o conștiință morală solidă, cum sacramentul Spovezii avea un loc bine determinat în viața cotidiană. Pentru epoca modernă, tot Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea atenționa, încă din 2004, cu privire la un fenomen care ia tot mai multă amploare: acela al pierderii simțului păcatului. Cui îi este datorată această erodare, chiar și în rândul creștinilor, a sensibilității la păcatul personal și social?
E.M.: E limpede, cel mai mare păcat al omului contemporan este că a pierdut simțul păcatului, după cum spunea Papa Pius al XII-lea. Și acesta din cauza noii percepții pe care omul o are despre ființa sa, despre greșeală, despre actul moral ca atare, despre influența societății asupra devenirii umane. Societatea actuală e percepută ca una din care Dumnezeu e absent: deja cu 25 de ani în urmă, Veritatis splendor observa că mare parte din omenire trăiește ca și când Dumnezeu nu ar exista. E o societate preocupată doar de sine însăși, ceea ce duce la alegeri profund contrare evangheliei. Apoi, științele umane au avut o contribuție importantă în pierderea simțului păcatului: psihologia modernă (care operează cu conceptele subconștientului și inconștientului) a găsit justificări pentru înfăptuirea păcatului în care responsabilitatea persoanei umane este diminuată, ajungând să vorbească de boală / bolnav, acolo unde se cuvine să se vorbească despre păcat / păcătos. O altă cauză a pierderii simțului păcatului se poate identifica în involuția moralei: consecința raportării legaliste la Dumnezeu ca judecător, deci la păcat ca încălcare a regulilor e una perdantă, pentru că ia în considerare doar exteriorul (iar cultura actuală devine din ce în ce mai suspicioasă față de conceptele formaliste exterioare); or, simțul păcatului rezultă dintr-o analiză interioară, în adâncul conștiinței, ca exercițiu perpetuu de raportare la iubirea și milostivirea lui Dumnezeu. O altă eroare care duce la pierderea simțului păcatului este acea concepție mistică asupra păcatului, pe care am mai amintit-o, care generează o atitudine greșită față de harul lui Dumnezeu, aceea că Dumnezeu e bun și iartă orice, oricum; istoric vorbind, la polul opus al acestei atitudini e pastorala fricii și cultivarea exagerată a sentimentului vinovăției din epoca medievală, despre care scrie Jean Delumeau.
Într-o predică din 2017, Papa Francisc vorbește despre corupție ca fiind unul dintre factorii favorizatori ai instalării în lume a „păcatului și a decăderii”. Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește corupția ca abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie. Cum să ne ferim să relativizăm moralitatea, cinstea, datoria în scopul găsirii unei justificări pentru păcat?
E.M.: Când vorbim despre moralitate, avem în vedere morala naturală pe care orice om o are înscrisă în inima lui. Apoi, există acea moralitate asumată, a creștinilor care aderă la Evanghelie și-și conformează viața prin raportare la Dumnezeu și la conștiința proprie. Un creștin care acceptă să trăiască spiritul Fericilor, al acestui „decalog” al Noului Testament, este un spirit evoluat, care își conformează viața unei moralități divine, aceea a lui Cristos. Și aici e de subliniat un aspect important: moralitatea nu poate fi relativizată când ea se raportează permanent la izvorul moralității, care este Dumnezeu. Apoi, cu privire la datorie, creștinul care merge duminica la biserică considerând că astfel își face datoria nu înțelege relația cu Dumnezeu ca pe o necesitate, ci ca pe o obligație. Dar obligația dă naștere unei relații de constrângere, nu de prietenie.
Auzim uneori, spunându-se despre oameni care seamănă răul, că nu au conștiință. Și pare credibil ca personaje precum Hitler, Stalin să se circumscrie acestei descrieri. Dar faptul că răul există în stare pură e o prejudecată.
E.M.: Trebuie făcută distincția între conștiința morală și cea psihologică. Orice om are o conștiință și după ea ne va judeca Dumnezeu: conștiința e norma subiectivă a moralei, iar Legea, norma obiectivă. Dar e drept că este posibil ca această conștiință să fie eronată sau omul să nu țină cont de ea. Pentru a forma și cultiva o conștiință morală sănătoasă, ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, participarea la sacramente, lecturile spirituale sunt indispensabile.
Cred că se cuvine să semnalăm și două atitudini diametral opuse, dar deopotrivă de periculoase, în raportarea la păcat: laxismul și scrupulozitatea. Cum se manifestă ele și de ce sunt nocive?
E.M.: Ambele sunt forme patologice ale conștiinței morale. Scrupulozitatea e boala incertitudinii morale, cel care suferă de ea este obsedat în permanență de frica de a nu păcătui. Conștiința scrupuloasă e caracterizată de neliniște și de teama care îl împiedică pe om să aibă siguranță asupra liceității unui act. Pentru scrupulozitatea stabilă, schema clasică de tratament este ascultarea de confesor și invitația de revizuire a valorilor, crearea unui climat de siguranță, precum și o formare teologică mai profundă. Spre deosebire de scrupulos, laxistul vede peste tot îngăduință și permisivitate: ideea că Dumnezeu e bun și ne iartă e o justificare aplicată inclusiv păcatelor foarte grele, pe care alege să nu le spovedească, tocmai din această pricină. Da, Dumnezeu e bun, dar laxistul scapă din vedere faptul că același Dumnezeu bun e și drept și că iertarea e condiționată de mărturisire, de căință și de convertirea inimii și a vieții.
Avem apoi, în falsa smerenie, o altă raportare defectuoasă la păcat: când spui „sunt un mare păcătos” ca să „dai bine” într-un ambient evlavios, dar ești plin de țâfnă la prima correctio fraterna care-ți demolează propria icoană.
E.M.: Când nu ești autentic și porți masca evlaviei, realitatea demontează umilința falsă la primul prilej de manifestare a orgoliului. Păcătoșenia teatrală e paradoxală, fiindcă îi lipsește virtutea umilinței; or, omul e chemat să se recunoască în adevăr: nu ca fariseul de la templu, dar ca vameșul. E drept că acest lucru cere un exercițiu permanent de smerenie curată, fără măști: e un efort constant de a deveni ceea ce suntem în realitate, în cel mai profund locaș al inimii noastre, acolo unde întâlnirea cu Dumnezeu e făcută posibilă tocmai de această smerenie.
O altă atitudine defectuoasă de a relaționa cu păcatul este o raportare aseptică la răul din noi și din lume: cultivăm mai mult dorința de a nu face rău decât preocuparea de a face binele. Acesta este un creștinism schilodit.
E.M.: Când te preocupi excesiv să nu faci răul, deja ești în eroare, pentru că direcția corectă spre care ești chemat să te îndrepți e aceea a facerii de bine. E drept că păcatele prin omisiune nu se aud prea des în confesional, dar nefacerea binelui e cu adevărat păcat, tocmai de aceea cred că se cuvine o reflecție mai bună asupra ocaziilor de a face binele pe care le-am ratat, de care ne-am ferit, pe care nu le-am valorificat. Să mărturism în spovadă și aceste momente de lipsă de atenție la chemarea lui Dumnezeu e un semn de delicatețe sufletească, de finețe a spiritului, de preocupare serioasă pentru cultivarea unei relații de prietenie cu Cristos.
Isus ne învață să urâm păcatul, dar să-l iubim pe păcătos. Ce greu pare a fi să urmăm această învățătură, concret, în situațiile grele, în care ni se pare imposibil să-i iubim pe păcătoșii publici, pe dușmani, pe cei care par a legitima păcatul prin modul lor de viață scandalos… Și ne scapă din vedere că: 1. prin condamnarea păcătosului, cădem și noi în păcatul nevederii bârnei din ochiu propriu; și 2. orice condamnare a altuia presupune, subliminal, o foarte bună impresie despre noi înșine: suntem sfinți, noi n-am face niciodată așa ceva…
E.M.: Creștinul e chemat la compasiune față de păcătos, iar discernământul pentru a nu condamna păcătosul, ci păcatul e unul esențial. Acțiunea rea trebuie distinsă de autorul ei prin aceea că autorul, oricât de păcătos ar fi el, are șansa convertirii. De aceea, compasiunea autentică e una care respectă adevărul, care ține cont de adevăr. Sigur, în practică, nu-i ușor să facem această distincție, dar putem medita, ca sprijin, asupra faptului că Isus a disociat întotdeauna păcatul de păcătos: să-l lăsăm pe Isus să ne fie model de imitat și în această chestiune.
Am trecut în revistă o serie de atitudini neconstructive în relaționarea cu păcatul personal și cu cel social. Care ar fi calea constructivă de urmat?
E.M.: Calea constructivă e aceea a convertirii permanente, a schimbării inimii, a reînnoirii vieții. Când spun convertire, mă gândesc la sensul veterotestamentar al cărții profetului Ieremia, acela de întoarcere de unde am plecat, adică la starea de sfințenie a protopărinților, de dinaintea comiterii păcatului în Grădina Edenului. De asemenea, mă gândesc la convertire în sensul schimbării de mentalitate, la acea metanoia despre care vorbește Sf. Paul. Trebuie să avem mereu în vedere faptul că această lucrare de convertire e lucrarea harului lui Dumnezeu, în care e implicată și voința noastră, care comportă o mai mare apropiere de Cristos, fidelitatea față de el, trăirea hotărâtă a evangheliei.
Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, iulie 2018