Interlocutori:
Pr. Fabian Măriuț (n. 1968), responsabil cu pastorația familiilor în Arhidieceza Romano-Catolică de București
Pr. Marius Taloș SJ (n. 1970), președinte al Jesuit Refugee Service (JRS) Romania
Moderator: Claudia Stan
„Ocrotirea migranților este o datorie morală” (Papa Francisc).
Emigranți și imigranți: pleci din țara natală ca emigrant, țara care te primește te înregistrează ca imigrant. Migrația este un fenomen din ce în ce mai actual, cu tot mai multe consecințe sociologice, ideologice, geo-politice și cu implicații morale din ce în ce mai greu de cuantificat. La 21 februarie 2017, Papa Francisc, în alocuțiunea rostită înaintea participanților la Forumul Internațional pentru Migrație și Pace, a subliniat trei datorii către „frații” (și subliniez: „frații”) care trăiesc realitatea migrației: de a-i trata cu dreptate, civilizat și de a manifesta solidaritate. Pentru început, vă propun să analizăm la cald, din teren, fenomenul migrației. Părinte Marius, la centrul pentru refugiați al JRS din București intrați în contact direct cu oamenii care-și părăsesc locurile natale pentru a fugi din calea urgiei declanșate de războaie și nedreptate socială pe întreaga suprafață a globului. Iar dumneavoastră, pr. Fabian, cunoașteți situația românilor plecați peste hotare pentru a-și construi o viață mai bună. De ce migrație și care sunt consecințele vizibile?
Pr. Marius Taloș (M.T.): Un lucru care m-a uimit de-a lungul anilor cât am lucrat la JRS este acesta: practic nu am întâlnit familii, ci am întâlnit, în rândul refugiaților, oameni cu familii destrămate (de divorț, de disparitate confesională, familii monoparentale) ori schilodite (de război, de împrejurări). Și mi-am zis că toți refugiații erau imagini ale unor familii în exil, neîntregi. Acest lucru m-a făcut să mă gândesc și la realitățile pe care le întâlnim în parohiile noastre: câte familii neîntregi nu avem și aici! Copii plecați din țară, soți despărțiți, mame care-și cresc singure copiii, persoane singure. Așadar, migrația lovește și afectează, nu doar oamenii, ci familia ca atare. Și cred că acest lucru nu este întâmplător, pentru că familia este ultimul bastion al eternității în lumea noastră provizorie de astăzi. Familia se constituie pe un „întotdeauna”: când mirii își dau consimțământul, o fac pentru totdeauna. Iar fenomenul migrației, dincolo de toate urmările socio-economice, lovește și în acest bastion.
Pr. Fabian Măriuț (F.M.): Trebuie spus că există și o migrație internă, de la o localitate de alta, vizibilă în felul în care se schimbă configurația parohiilor de la un an la altul: când mergem la sfințirea caselor, găsim pe altcineva locuind la adresa unde anul trecut era o familie catolică. Migrația în exterior, în altă țară, este caracterizată de dorința de a duce o viață mai prosperă, mai sigură, generată de speranța într-un viitor mai bun. Cauzele migrației sunt multiple, principala fiind dificultățile economice. Dar trebuie spus și că migrația lasă în urma ei o mare sărăcie: în mediul rural, comunități odinioară bogate în oameni au rămas, în urma migrației, sărace atât ca număr de enoriași, cât și financiar. Alte cauze, care au făcut din migrație un fenomen global, sunt persecuția, conflictele; Papa Francisc afirmă că niciodată în istoria umanității n-au mai existat atâtea valuri de migrație ca acum, iar îl alt loc vorbește despre „războiul pe bucăți” care a cuprins întreaga planetă. Apoi, deși mai rar, există în migrație și motivații de natură culturală: cineva se regăsește pe sine mai bine într-o cultură după ce, de pildă, a studiat în străinătate.
Globalizarea poate fi un pericol la adresa identității religioase?
E, cu siguranță, o provocare, pentru că pune față în față civilizații și culturi diferite (Huntington vorbește despre ciocnirea civilizațiilor). În acest context, Sfântul Părinte atrage atenția asupra unui „exercițiu al catolicității Bisericii”, în sensul dialogului cu civilizații diferite din punct de vedere al limbii, culorii pielii, convingerilor personale, istoriei de viață.
Cred că interacționăm cu fenomenul migrației prin prejudecată și umilire: a priori, le punem tuturor musulmanilor care ne trec frontiera eticheta de teroriști, după cum românii noștri sunt văzuți în străinătate ca prestatori ai celor mai umilitoare servicii. Sunt identificabile niște „așa da”-uri și niște „așa nu”-uri în raportarea la fenomenul migrației?
M.T.: Întâlnesc în mod curent trei stigmatizări la adresa refugiaților: caracteristica lor este aceea că sunt abstracte, nu probează cunoașterea realității „din teren”. Prima stigmatizare este că centrele noastre primesc „teroriști”; remediul acestei atitudini este trecerea de la ostracizarea mentală a străinilor la cunoașterea, întâlnirea efectivă a unor persoane concrete, în carne și oase. Apoi, este necesară trecerea de la ostilitate la ospitalitate: să convertim renumita noastră ospitalitate rurală la spațiul urban, înțelegând că ospitalitatea nu înseamnă să schimbăm oamenii, ci să avem schimburi cu ei, să ne cunoaștem, să împărtășim cine suntem. Al treilea punct de întâlnire este acela care face trecerea de la iluzie la rugăciune: este o iluzie să credem că oamenii de culturi și religii diferite se vor schimba ca prin farmec și vor deveni asemenea nouă, dar rugăciunea permite să ne recunoaștem împreună frați și surori ai aceluiași Creator, care ne-a făcut loc tuturor în această lume.
F.M.: Etichetarea, ostracizarea și tendința de a exploata partea mai slabă a celuilalt e în firea omului, vedem asta chiar din Cartea Genezei, când, pentru păcatul originar, Adam dă vina pe Eva, Eva pe șarpe… Iar acest tip de culpabilizare s-a transferat în situațiile noastre de viață de azi: dacă nativul unei țări nu-și mai poate plăti ratele la bancă, de vină e migrantul, care i-a luat locul de muncă; dacă la școală nu mai e loc pentru copilul lui, e pentru că e ocupat de copilul migrantului… E o tendință globală de de-responsabilizare de ceea ce nu merge bine. Or, Sfântul Părinte folosește trei verbe pentru a descrie felul în care suntem chemați să se raportăm la migranți: a primi, a promova, a integra. Sunt trei acțiuni necesare pentru a avea o relație sănătoasă, de bună conviețuire, care nu vede în migrant un adversar.
Cu toate astea, violența raportării la fenomenul migrației este o realitate: adesea răspundem unei violențe presupuse, ipotetice, cu o violență concretă, făcută din cuvinte, opinii, respingeri.
M.T.: Doar aparent răspunsurile violente sunt cele mai dăunătoare, în fond există ceva și mai cumplit decât acestea. În spatele fricii de a fi invadați de cei care ne amenință se ascunde, de fapt, o comoditate sau o nepăsare: oricât de numeroase ar fi victimele violenței, victimele nepăsării sunt infinit mai multe. Înțeleg, până la un punct, nevoia legitimă a unei persoane și a unei colectivități umane de a se simți în siguranță. Dar să nu încetăm a ne întreba de ce anume ne temem mai exact, ce anume ne e frică să pierdem: dacă ne ferim să ne pierdem confortul personal, în vreme ce alții se luptă pentru existență, atunci avem o problemă. Ne putem dezvinovăți la nesfârșit (nu suntem noi cei care hotărâm jocurile politice), dar devenim complici ai indiferenței prin fiecare luare de poziție a noastră.
F.M.: Fenomenul migrației dinspre țările Orientului Mijlociu este un rezultat al intervențiilor armate care au tulburat echilibrul (fie el și precar) la nivel local. Acum, ne temem de consecințele dezechilibrului creat, dar vrem să spunem că noi nu suntem de vină. Însă e limpede vina pe care o au guvernele europene și cel american pentru imixtiunea necugetată în treburile acestor țări. Să nu uităm cât de mult a cerut Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea președintelui Bush să nu intre în Irak, cum a ieșit la balconul Bazilicii Sf. Petru și a strigat cu voce puternică: „Mai più guerra! Nu războiului!”
Creștinii au în Isus și în părinții lui pământești modelul unei familii pribege, în căutare de adăpost, neprimiți bine niciunde. Atunci, de unde acest paradox al respingerii fenomenului migrației în țări declarate creștine? E o formă de creștinism duplicitar acesta care una predică de la amvon duminica și alta practică de luni până sâmbătă?
F.M.: Aș reveni aici la termenul deja pomenit mai înainte: frica. Marele filosof Zygmund Bauman a folosit termenul „iubire lichidă”, considerând că fenomenul iubirii se confruntă cu o lichiditate, cu o lipsă de stabilitate. Deopotrivă, el vorbește și de o frică lichidă: la nivel global există o frică, pe care nu o putem neapărat numi, dar care apoi, dacă e să o aplicăm, i-o imputăm celui care e foarte diferit de noi. Iar un migrant este întotdeauna foarte diferit. Punându-mă în situația cuiva care e chemat să primească un migrant, mă gândesc că acesta dezvăluie foarte pregnant fragilitatea și slăbiciunii umane, pe care fiecare dintre noia am vrea s-o ținem ascunsă ori s-o uităm: el nu are o casă, un serviciu, o familie, iar noi nu vrem să ne raportăm la aceste realități. Înainte de a pune problema morală a felului în care interacționăm cu fenomenul migrației, există această frică și felul în care o gestionăm determină răspunsul nostru la primirea migranților. Aici, de fapt, ni se deschide un drum de convertire, care ni se prezintă în permanență: cum se convertește fiecare dintre noi, zi de zi, situație cu situație, la evanghelie?
M.T.: De câteva ori am fost pus în situația foarte concretă în care refugiați ne-au bătut la ușă. Și i-am primit în comunitate. Chiar dacă nu am putut răspunde întotdeauna până la sfârșit, am căutat o soluție de moment, măcar pentru întâmpinarea nevoilor imediate.
Care ar putea fi lucrul cel mai greu de dăruit din partea nativilor unei țări care primește migranți? Și care ar fi lucrul cel mai râvnit de un migrant, lucrul pe care și l-ar dori cel mai mult să-l găsească la oamenii care îl primesc în țara lor?
F.M.: Cel mai greu de dăruit este convingerea că el este la fel ca tine. Probabil că el își dorește să fie respectat și ocrotit pentru ceea ce este: o persoană umană cu o identitate precisă, cu o cultură și un bagaj de credințe, tradiții. Cu toate acestea, convertirea migrantului, într-o anumită măsură, la cultura civilizației care îl primește este necesară.
M.T.: Riscând simplificări nepermise, consider că dificultatea este aceeași și pentru unii și pentru alții și constă în acceptarea alterității. Noi preferăm să ne plângem că lucrurile se alterează, dar nu putem concepe că alții, diferiți de noi, au același drept la viață, la siguranță și că eu, indiferent dacă sunt cel care primește sau cel care bate la ușă, sunt chemat să mă întâlnesc cu cineva diferit de mine. După mine, această exigență a recunoașterii alterității și a rezistenței în fața ispitei uniformizării, într-o lume a globalizării crescânde, este unul dintre cele mai marcante semne ale timpului nostru.
A fi migrant e o cruce sau e o perspectivă?
F.B.: Aș pune că fi migrant e compatibil cu condiția de pelerin. E o modalitate de a realiza condiția umană de a trăi felul în care patriarhul Abraham a lăsat totul și a mers cu speranță într-un loc pe care îl visează, dar nu îl cunoaște. E în firea noastră creștină de a spera lucruri pe care încă nu le cunoaștem, dar le așteptăm. Toți suntem pelerini în viața noastră, iar migrația e și ea o formă de pelerinaj.
M.T.: Să fim atenți la Liturghie: când primim binecuvântarea, întotdeauna ea are semnul Sfintei Cruci. Asta ne spune că nu există binecuvântare fără cruce, dar nici cruce fără binecuvântare. Și cred că fenomenul migrației, indiferent de perspectiva din care îl privim, întruchipează exemplar legătura dintre cruce și binecuvântare.
„Am venit în România în 2005. În 1994, în Rwanda a fost mare război civil, numit cel mai mare genocid african. Am fugit din țara mea și, după ce am stat o vreme într-un campus de refugiați în Congo, așa a fost să fie, am ajuns în România. Aici am simțit tot timpul că oamenii mă primesc cu bunăvoință, că vor să mă ajute să depășesc greutățile. Fiind catolic, mă duceam la biserică la Sacre Coeur, unde l-am cunoscut pe preotul iezuit Luc Duquenne, căruia i-am cerut ajutorul și el m-a îndrumat către JRS. Din 2014, în urma unui examen, am obținut cetățenia română. Într-o bună zi, JRS mi-a cerut să vin să lucrez pentru ei și acum mă ocup și eu de refugiați. Pentru mine, e o muncă ușoară, pentru că îi înțeleg, ei trec acum prin ce am trecut eu și vreau să ajut și eu, la rândul meu, cât mai mult: le dau sfaturi, îi însoțesc la medic pe cei care nu vorbesc nici măcar engleză, îi îndrum cum trebuie să se descurce. Nu le este ușor, după cum nici mie nu mi-a fost, dar cu ajutor, e puțin mai bine” (David Kayibanda, n. 1964, asistent centru de cazare JRS București, originar din Rwanda, vorbitor fluent de limbă română).
Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, august 2017
