Ne însemnăm, uneori de mai multe ori pe zi, cu semnul Crucii. Dar când o facem, dăm viață credinței noastre profunde (și practicate) în Cristos sau e doar gesticulație exterioară goală de conținut?
Ne alipim cu adevărat viața de crucea lui Cristos când:
- „lumea este răstignită pentru noi și noi ne răstignim pentru lume” (cf. 1Cor 6,14), adică poftele noastre, încăpățânările noastre, tot eul nostru cu bunele și relele lui le lipim pe toate cu super-glue de crucea lui Cristos, ca să fie vindecate de egoul nostru noi și îmblânzite cu blândețea lui;
- „ne luăm crucea și-l urmăm” (cf. Mt 10,38), privind toate cele hărăzite zilei de la înălțimea Crucii lui, cu răbdare, înțelegere, echilibru, sobrietate, curaj, indiferent de greutatea sau potrivnicia lor; nu îi punem pe alții pe crucea noastră (ci lucrăm, ca Simon din Cirene, să o ducem pe a lor), nu ne alegem crucea care ne place (fiindcă nu jucăm alba-neagra cu mântuirea noastră în talciocul spiritual al lumii) și nici nu ne lepădăm de cruce când ni se pare prea grea (ca și când am putea divorța de cruce la notar);
- căutăm ca întreaga noastră existență – în gând, cuvânt și faptă, așa cum nădăjduim, simbolic, la însemnarea cu semnul Crucii de la citirea evangheliei în cadru liturgic – să fie pusă (la propriu, nu doar simbolic) sub semnul adevărului, simplității și curajului Crucii lui Cristos.
Avem o alipire dezordonată (deci, nu doar inutilă, ba chiar dăunătoare) de semnul Crucii dacă:
- îl facem mecanic, fără că niciun resort interior al existenței noastre să fie tresalte la gestul exterior, trasând prin aer niște gesturi mai demne să alunge o muscă decât să simbolizeze semnul mântuirii noastre (și facem asta uneori chiar în timp ce măscărim pe cineva la telefon și, de pildă, tramvaiul trece fix atunci prin dreptul unei biserici);
- îl folosim zadarnic, fără corelare spirituală, ca pe un tic gestual menit să ne susțină ticurile verbale – una-două zicem „Doamne, ferește!”, „Doamne, apără și păzește!” ori pe punem consternarea în sintagme romgleze precum „OMG!”, însoțite de un puhoi de cruci bâlbâite;
- îl asociem unor gesturi sau simboluri păgâne/superstițioase menite să ne ferească de rău ori să ne împlinească, precum peștișorul de aur, dorințele de succes și înavuțire (bătutul în lemn, trifoiul cu patru foi, potcoava, ochiul norocului).
Bonus! Când inima participă la însemnarea noastră cu semnul Crucii lui Cristos, Cristos însuși e cu/în noi la facerea gestului. Și ne umple ființa întreaga „de toată binecuvântarea și de tot harul”, chemându-ne să-i fim părtaș luminos în suferință, fără de care nu există părtășie la lumina slavei lui.
Vladimir Ghika: „Crucea care ne este lăsată e crucea fără Cristos; iar noi, identificându-ne cu El, ar trebui să ne lipim de ea, în locul Lui”.
Articol publicat în revista „Actualitatea creştină”, mai 2017
