Invitați:
Pr. Victor Ostropel (n. 1982), preot greco-catolic, administrator parohial al Parohiei Greco-Catolice din Brezoi (jud. Vâlcea) şi îndrumător spiritual la Asociația „Cercetaşii Români Uniți”.
Pr. Dan Suciu CSJ (n. 1975), preot-călugăr în Comunitatea „Sfântul Ioan”, superior al Mânăstirii „Sfânta Familie” (Bucureşti)
Moderator:
Claudia Stan
„Ce folos este ca trupul să fie deşert de bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate? Ce folos este a fi galbeni şi ofiliți de post, iar de pizmă şi ură să fim aprinşi? Ce folos este a nu bea vin şi a fi beți de veninul mâniei? Ce folos este a nu mânca cineva carne şi cu hulele a rupe carnea fraților noştri? Ce folos este a ne opri de cele ce sunt uneori slobode şi a face cele ce nu sunt niciodată slobode?” (Antim Ivireanu)
În Mesajul pentru Postul Paştelui din 2017, Sfântul Părinte Francisc descrie acest timp de pregătire ca fiind „o cale care ne conduce spre scopul precis al Paştelui, care este biruința lui Cristos asupra morții”. Vă propun să începem dialogul nostru prin a face o distincție clară între scop şi mijloc în ceea ce priveşte postul.
Pr. Dan Suciu (D.S.): Scopul întregii vieți creştine este Dumnezeu. El este singurul care poate fi un scop, în sensul deplin al cuvântului, pentru noi şi pentru faptele noastre. Faptele noastre sunt creştine în măsura în care ne introduc într-o comuniune cu Cristos și cu Tatăl, în măsura în care ne fac să creştem în această comuniune. Vorbind acum despre mijloace, hrana este un mijloc pentru viață, însă un aliment, oricare ar fi el, nici nu mă apropie, nici nu mă îndepărtează de Dumnezeu. Dacă vrem ca postul să fie un mijloc pentru a ne apropia de Dumnezeu, trebuie să ne gândim la atitudinea interioară cu care vom posti.
Pr. Victor Ostropel (V.O.): Da, trăim într-o societate în care credința este mai mult de suprafață, iar postul a devenit mai degrabă scop în sine. Cred că tendința asta este ilustrată foarte bine de o anecdotă în care un creştin îl întreabă pe altul dacă posteşte şi acela îi răspunde: „Eu nu am de ce să postesc, pentru că eu nu fur, nu vorbesc de rău, nu dau bani cu camătă”. La care primul zice: „Păi nu era mai simplu dacă renunțai la carne?” Da, postul alimentar este redus la calitatea de simplu regim alimentar dacă nu ne conduce spre o interacțiune cu realitatea prezenței lui Dumnezeu în sacramente, în Liturghie, în slujirea aproapelui.
Faptul că postul reprezintă o simplă renunțare la mâncare e o abordare simplistă.
V.O.: De câte ori ne gândim că verificăm degeaba etichetele alimentelor dacă, de pildă, înjurăm. Are Antim Ivireanu în „Didahiile” lui din secolul al XVIII-lea (dar atât de actuale!) o… mirare, aceea că niciun alt neam nu mai înjură ca românii: de Cristos, de Dumnezeu, de sfinți, de Lege, de cruce, de Împărtăşanie (grijanie), de morți, de toate tainele…
Spiritualitatea răsăriteană are un termen foarte expresiv pentru a descrie amăgirea din viața spirituală: „înşelare”. Patericul Egiptean relatează o apoftegmă formidabilă pentru a ilustra această idee. Unei fecioare care crede că e sporită duhovniceşte pentru că posteşte drastic şi pentru ca a învățat pe dinafară întreaga Scriptură, avva îi aplică un chestionar destinat să clarifice roadele acestor practici ascetice: „«Făcutu-ţi-s-a ocara ca cinstea?» Zis-a aceea: «Nu!» «Paguba ta o socoteşti ca pe o dobândă sau pe străini ca pe rudeniile cele după trup sau lipsa ca îndestularea?» Iar ea i-a zis: «Nicidecum!» I-a răspuns bătrânul: «Nici n-ai postit câte şase zile, nici n-ai învăţat de de rost Testamentul Vechi şi Nou, ci te înşeli pe tine însăţi. Mergi de acum şi începe a lucra, că nimic nu ai dobândit»”. Cum deosebim postul cu rost de postul fără noimă?
D.S.: Modelul nostru de postire este doar Isus. Iar El nu pune deloc accentul pe postul ritual. Vorbeşte însă de caracterul „secret” al postului: e un secret al sufletului nostru pe care-l dezvăluim doar lui Dumnezeu. Postul e o chestiune de intimitate între noi şi Dumnezeu. Nicăieri în evanghelie Isus nu-i laudă pe postitori (dimpotrivă, El însuşi e criticat că nu posteşte), în schimb apreciază jertfa unei bătrâne care dă de pomană ultimii ei bănuți.
V.O.: Atributele pe care postul ar trebui să le aibă sunt cumințenia, discreția, bucuria: „Nu fiți trişti ca ipocriții; [….] să te arăți că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns” (Mt 6,16.18). Apoi, postul care urmează o modă nu e post autentic: nu postesc pentru a fi în rând cu colegii de birou, ci pentru a fi cu Isus. În tradiția bizantină urmată de Biserica Greco-Catolică, Postul Paştelui poate ține până la 60 de zile. Şi mi s-a întâmplat de multe ori ca, în timpul postului, să fiu invitat la diverse onomastici ale prietenilor şi să mănânc orice mi-a fost servit, fără să-mi declin calitatea de postitor. Însă unii m-au întrebat dacă țin sau nu post şi iată-mă în ipostaza în care discreția despre care vorbeam e încălcată.
Care ar fi un răspuns potrivit la întrebarea: „Ții post?” ca să nu desfigurezi frumusețea acestei intimități spirituale cu Dumnezeu?
V.O.: „Mă străduiesc”.
E licit să postesc pentru ca Dumnezeu să-mi îndeplinească o dorință?
V.O.: Singura condiție pe care Isus o cere pentru a „îndeplini dorințe” este credința. Pe orbii şi pe leproşii pe care îi vindecă în evanghelii, Isus nu-i întreabă niciodată: „Câtă carne ai mâncat azi?” Pe de altă parte, postul – doar cel nefățarnic, nepublic –poate fi considerat un act de credință.
D.S.: Postul poate să facă o rugăciune să fie mai adevărată. Avem în evanghelie acel moment în care Isus spune: „Acest soi de diavol nu poate fi scos decât cu post şi rugăciune” (Mc 9,29). De aceea, postul poate fi o întrupare a înfățişării noastre înaintea lui Dumnezeu în rugăciune.
Sfântul Părinte subliniază nevoia de „convertire sinceră” în acest drum către trăirea Învierii. Şi identifică trei paşi clari: 1. întoarcerea la Dumnezeu „din toată inima” (Ioil 2,12), 2. refuzul mediocrității. 3. sporirea în prietenia cu Dumnezeu.
V.O.: În ultima carte a PS Mihai Frățilă, Episcop Greco-Catolic de Bucureşti, „Poate fi trimis Dumnezeu în exil?”, ni se propune o „rețetă formidabilă de post”: schimbarea din interior (convertirea). Dacă la sfârşitul postului ne simțim ca nişte atleți care am dus cu bine la capăt un concurs şi am rezistat fără să mâncăm carne, dar nu suntem mai apropiați de Dumnezeu şi de oameni, atunci nu am ținut post, ci regim. O altă verificare a faptului că am ținut regim e că răsuflăm uşurați că postul e urmat de un ospăț, care ni se pare că e un fel de răsplată culinară a isprăvii noastre ascetice.
D.S.: Ce e frumos într-o prietenie? Să faci mereu mai mult decât eşti dator să faci, să ai o imaginație a iubirii, care inventează mereu noi feluri de exprimare şi de dăruire de sine. Renunțarea la carne, de pildă, poate fi abordată ca o mică jertfă de iubire pentru Dumnezeu, care contribuie la creşterea în prietenia cu Dumnezeu. Refuzul mediocrității înseamnă a ne intensifica viața spirituală, cunoaşterea de sine, iar postul e un mijloc de purificare a afectivității, pentru a fi mai adevărați în fața lui Dumnezeu. Postul alimentar nu este esențial, dar când lipseşte complet, îi lipseşte ceva creşterii noastre spirituale.
V.O.: A refuza mediocritatea înseamnă a ne sustrage convingerii că ne-am făcut datoria creştină urmând o rutină anume, oricare ar fi aceasta: aprindem două lumânări, zicem o rugăciune şi gata. În post aş putea vizita un vecin care nu are pe nimeni, aş putea să nu mai judec, aş putea să gust mai mult din umilință.
Am vorbit despre necesitatea discernământului între mijloc şi scop. Papa Francisc aminteşte „mijloacele de sfințire: postul, rugăciunea şi milostenia”. Izolarea oricăruia dintre aceste mijloace de celelalte două, care îl împlinesc şi îl definesc, e o raportare schizoidă, instrumentalizată şi superstițioasă la scopul final al acestor practici: sfințirea noastră.
V.O.: Postul alimentar are rost doar dacă dăruiesc surplusul: banii pe care i-aş fi dat pe carne îi dau unui sărac, nu-i folosesc ca să-mi cumpăr un televizor cu diagonală mai mare. Apoi, cred că este important ca postul să fie calibrat pe „dependențele” noastre reale: dacă fumez un pachet de tigări pe zi, ce-ar fi să renunț la jumătate şi contravaloarea celeilalte jumătăți să o dau de pomană? dacă stau 4 ore pe zi pe Facebook, ce-ar fi să dăruiesc 2 ore unui bătrân singur?
D.S.: Sau ce-ar fi dacă, în loc de cină, m-aş hrăni din cuvântul lui Dumnezeu, citind o pagină de evanghelie, iar farfuria mea de mâncare aş da-o unui om al străzii?
Avem mereu o temere: dacă pomana noastră nu ajunge unde trebuie? Nu reuşim să ieşim din această condescendență şi să avem convingerea că, oricui i-am da, de fapt, îi dăm lui Cristos.
V.O.: Noi nu suntem puşi să-i judecăm pe cei cărora le dăm pomană. Fiecare duce o cruce, o suferință, o slăbiciune pe care nu o poate depăşi. Noi suntem chemați doar să alinăm puțin această cruce, fără să ne transformăm în anchetatori. Isus nu i-a atenționat pe cei cărora le-a făcut binele: „Vezi că sunt cu ochii pe tine: dacă calci iar strâmb, te ating şi redevii lepros!” Asta nu înseamnă că e greşit să căutăm să sprijinim organizații caritabile transparente, care ajută diverse cauze: copii, bătrâni, oameni singuri, bolnavi…
Sfântul Părinte ne propune o meditație specială a parabolei bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Lc 16,19-31). Dacă îl privim pe Lazăr, vedem că aproapele nostru e dar (oare mai ştim noi astăzi să-l prețuim ca atare?) şi este persoană (Dumnezeu îl cheamă pe nume; noi, de multe ori, nici nu-l putem privi în ochi).
D.S.: Când îl privim pe sărac de departe sau când nici măcar nu-l privim, ne considerăm repede superiori. Dacă ne apropiem și schimbăm câteva vorbe cu el, putem descoperi lucruri surprinzătoare: povestea lui, încercările prin care a trecut, uneori cultura și calitățile lui. Apoi înțelegem că, de fapt, și noi, și săracul, suntem oameni, suntem fii ai lui Dumnezeu, deci frați. Și atunci ne dăm seama că ceea ce avem în comun cu săracul e mai important decât ceea ce ne deosebește și ne desparte de el. Altfel spus, săracul ne poate ajuta să fim și noi mai simpli. Să nu uităm ce ne spune profetul Isaia cu privire la postul care-i place lui Dumnezeu: „Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l şi nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău!” (Is 58,7).
Pe de altă parte, bogatul nemilostiv e o paradigmă a hedonismului modern: tocmai pentru că este paradigmă nu are nume. El se crede un om liber, realizat, dar nu este altceva decât sclavul preocupării obsesive de sine şi prizonierul propriilor păreri. Cum ar zice Fer. Vladimir Ghika, e preocupat mai mult de compunerea personajului decât de realizarea personalității. Dar această autoreferențialitate nu este altceva decât o dramă, o reflexie fidelă a vidului interior pe care se străduieşte degeaba să-l acopere cu „purpură şi mătăsuri fine” (Lc 16,19). Nu cumva postul cel mai post e luarea la trântă cu idolul „compunerii personajului”, căutarea autenticității acelei inimi curate despre care vorbesc Fericirile?
D.S.: Preocuparea pentru imaginea de sine se numeşte vanitate. Unul dintre aspectele purificării interioare este acela de a mă distanța de această preocupare, ca şi de orgoliul care mă face să mă consider superior celorlalți şi de ataşamentul de posesiunile mele. Lupta pentru o mai mare simplitate e unul dintre pilonii postului autentic. Dar trebuie să fim atenți să nu cădem în altă extremă, aceea de a ne construi un personaj simplu, dar care tot personaj este!
V.O: Postul e o şcoală în care intrăm ca să distingem vocea lui Dumnezeu de celelalte voci care ne înconjoară. În fiecare clipă suntem înconjurați de voci: vocile de la radio, vocile colegilor de birou, vocile celor din familie, ca să nu mai vorbim de vocile noastre interioare. Toate acestea trebuie eliminate pentru a-l asculta pe Dumnezeu. Şi, mai mult decât orice, trebuie eliminată vocea proprie, aceea cu care ne autoîndreptățim: eu fac asta mai bine ca tine, dacă aş fi fost eu în locul tău aş fi făcut aşa, eu, eu, eu şi iarăşi eu….
Pr. Dan Suciu: Ce faci când nu reușești să ții postul așa cum ți-ai propus?
Claudia Stan: Cred că a fi confruntat cu limitele şi slăbiciunile proprii e o lecție de smerenie, pe care ne-o dau uneori anumite circumstanțe, cum ar fi, de pildă, faptul că nu am ținut postul cum ne-am propus. Dar de ce nu am putut? Nu cumva pentru că am o părere prea înaltă despre mine şi mi-am setat obiective prea înalte pentru puterile mele spirituale? Şi atunci vine Dumnezeu şi-mi dă o pălmuță părintească după ceafă, ca să-mi mai văd lungul nasului. Mie îmi plac pălmuțele astea: mă aduc la realitate şi sunt şi o dovadă a faptului că El a atent la nevoile mele reale, nu la ce cred eu că e bine pentru mine.
Pr. Victor Ostropel: Să spunem că ai în față două opțiuni în post: 1. să rămâi în odaia ta şi să mănânci legume fierte; şi 2. să prăjeşti două pulpe de pui şi să te duci stai la masă cu un om al străzii. Pe care o alegi?
Claudia Stan: Oricare dintre noi ar alege opțiunea 2, ar trebui să procedeze ca aceia care îl întrebau pe Isus: „Când am făcut noi aceasta?” (cf. Mt 25,27-28). Ca să ieşim din false dileme etice de felul acesteia, aş spune că nu trebuie decât să-l parafrazăm pe El: „E permis să facem binele într-o zi de post?”
O singură propunere pentru timpul postului?
V.O.: Fapta bună a fiecărei zile.
D.S.: Citirea şi trăirea zilnică a unei fraze din evanghelie.
Articol publicat în revista „Actualitatea Creştină” , martie 2017
