i
Invitați:
- Vlad Mixich (n. 1979), licențiat în medicină, specializat în domeniul politicilor de sănătate la London School of Economics and Political Science, publicist
- Roberto Polimeni FDP (n. 1970), preot-călugăr, Preşedinte al Asociației „Don Orione”.
Moderator: Claudia Stan
„O, Marie, Mama noastră, care în Cristos primește pe fiecare dintre noi ca fiu, susține așteptarea încrezătoare a inimii noastre, ajută-ne în infirmitățile și suferințele noastre, condu-ne spre Cristos fiul tău și fratele nostru și ajută-ne să ne încredințăm Tatălui care face lucruri mari”.
În Mesajul cu ocazia celei de-a XXV-a Zile Mondiale a Bolnavului, Papa Francisc, citându-l pe Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, vorbeşte despre „slujirea celor din urmă, a celor bolnavi, a celor suferinzi, a celor excluși și a celor marginalizați” ca „parte fundamentală” a misiunii Bisericii. Constatăm însă în jurul nostru că lumea are tendința – tot mai pronunțată – de a se dezice de suferință ca fiind ceva ruşinos.
Roberto Polimeni (R.P.): E mai mult decât o tendință, e o propunere constantă: tot ce aduce suferință trebuie ascuns. Să nu uităm că la originea acestei Zile a Bolnavului este Lourdes, loc unde nu este considerată boală doar afecțiunea fizică, dar şi orice fel de condiție din cauza căreia o persoană se află în suferință. Iar lumea aceasta suferindă din diverse cauze (psihologice, spirituale, sociale) este, asemenea suferinței, ascunsă. Suferința trebuie ascunsă, pentru că ea contravine imaginii noastre moderne despre persoană, ca fiind puternică, de succes, fără greşeală.
Aşadar, fugim de suferință din cauză că ea nu corespunde clişeelor de succes.
Vlad Mixich (V.M.): Suntem o generație crescută cu pilule: dacă te doare un fir de păr, imediat iei un hap. Într-o anumită măsură, evitarea durerii este firească şi a creat o întreagă industrie extrem de profitabilă: corporațiile farmaceutice alină durerea fizică, televizorul, teribila durere spirituală generată de singurătate. Dar uităm că toate pilulele au şi efecte adverse. Pe de altă parte, e greu să-i explici generației noastre că trăim, aşa cum spune rugăciunea Salve Regina, într-o „vale de lacrimi”, că suferința face parte din realitatea vieții şi că durerea, renunțarea, înfrângerea, boala te îmbogățesc. Pentru a scoate din piatră o statuie valoroasă, sculptorul trebuie s-o lovească, s-o „doară”: la fel, un om frumos este acela care se lasă înnobilat de loviturile vieții, care îşi depăşeşte condiția de personaj-abțibild, bidimensional.
R.P.: Prin fuga de suferință, devenim tot mai superficiali. Dar oamenii care au trecut prin suferință şi şi-au asumat-o ies din această experiență extraordinar de îmbogățiți. La centrul congregației noastre, unde îngrijim bătrâni şi copii cu dizabilități, observ şi un alt fenomen formidabil: se îmbogățesc uman inclusiv cei care interacționează cu persoanele aflate în suferință. Fragilitatea şi vulnerabilitatea umană ne cheamă să medităm la limitele noastre; ambele intră în coliziune cu aşa-zisele modele pe care ni le propune cultura noastră: oamenii cu bani, cu succes la femei/bărbați, cu case şi maşini de lux etc. Cine nu are înțelepciunea de a interacționa corect cu suferința ajunge la disperare, la depresie şi, zbătându-se să iasă din suferință (al cărei sens nu-l înțelege), se sinucide. Asta pentru că îşi construieşte viața pe o dependență negativă (de o persoană, de o carieră, de bani, de avere) şi orice insucces e perceput ca inacceptabil. Un preot capelan dintr-un spital din Bologna îmi povestea că problema majoră a bolnavilor de cancer internați acolo e aceea că nu-şi acceptă condiția în care vor trebui să-şi trăiască restul vieții: de incapacitate, de dependență de ajutorul altcuiva. Dar, din perspectivă creştină, condiția această de dependență pozitivă este una de abandonare la voia Domnului, iar crucea e întotdeauna o cale de mântuire: la Lourdes, o persoană afectată de SLA (scleroză laterală amniotrofică) îmi spunea că îi mulțumeşte lui Dumnezeu pentru boală, pentru că datorită ei îşi vindecase viața.
Nu există o rețetă de integrare a suferinței în viață astfel încât aceasta să nu ne dezintegreze ca persoană.
V.M.: Care e materia primă a creației? Nimicul. Felul în care funcționează trupul nostru fizic e una dintre manifestările cele mai concrete ale lui Dumnezeu, şi o spun ca medic. Pe la începutul anilor 2000, în SUA, s-a făcut un studiu interesant. S-au luat două grupe populaționale alcătuite, pe de o parte, din oameni care au câştigat o sumă foarte mare la Loto, pe de altă parte, din persoane paraplegice ca urmare a unor accidente grave de circulație. În cadrul studiului, s-a încercat determinarea nivelului de fericire al celor două grupe pe parcursul câtorva ani. În primul an, balanța fericirii a înclinat înspre câştigătorii la Loto. După doi ani, nivelul de fericire devenise egal la ambele grupuri: câştigătorii la Loto se obișnuiseră cu norocul lor, iar ceilalți se adaptaseră suferinței de pe urma incapacitării fizice. De altfel, studiile clinice au arătat dintotdeauna ca toleranța la durere este direct proporțională cu frecvența suferinței în viețile noastre: Dumnezeu ne-a creat în aşa fel încât să ne adaptăm la durere. Oricât de dur şi de nepopular ar suna asta, durerea face parte din viața omului pentru că aşa a vrut Dumnezeu.
O sintagmă reiterată în conținutul Mesajului este „duioşia lui Dumnezeu față de fiecare ființă umană”.
R.P.: Dorința de a se simți obiect al duioşiei lui Dumnezeu este înscrisă în ființa umană. Dacă omul nu se simte aşa, e frustrat, nu percepe iubirea lui Dumnezeu. O mamă care îşi îmbrățişează copilul se face mijlocitoare a acestei duioşii a lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu nu îl vedem, de aceea atingerea umană poate traduce această duioşie. Pentru persoanele în vârstă şi pentru copiii cu dizabilități, atingerea e o formă de nediscriminare, de gingăşie. Îi îndemn pe voluntarii care ne ajută în centrele noastre să le ofere un dar special bătrânilor cu Alzheimer în forme avansate şi copiilor cu afecțiuni grave, pentru a nu se simți respinşi, excluşi, îndepărtați: îmbrățişarea. Iar infirmierele noastre sunt instruite să facă uz de ceea ce noi numit terapia de iubire: 20-25 de minute de atenție exclusivă acordată unui singur copil. Mi s-a semnalat de către medicul centrului că, de când cu această terapie, copiii se îmbolnăvesc mai rar.
La Lourdes, cu aproape 160 de ani în urmă, copila Bernadeta Soubirous, „săracă, analfabetă și bolnavă, se simte privită de Maria ca persoană”. Ca persoane sunt priviți toți bolnavii Galileii pe care Isus îi vindecă nu numai de bolile lor trupeşti, dar şi de boala sufletească a păcatului. Teologia persoanei se opune radical depersonalizării omului şi a suferinței cu care se confruntă societatea actuală.
V.M.: Când eram student la medicină, aveam un profesor într-o clinică de chirurgie care nu folosea nume când vorbea despre pacienții lui, ci îi identifica după boala de care sufereau: aceştia nu erau domnul X sau doamna Y, ci „ficatul din salonul 4”, „colecistul de la 2”. Abordarea tehnică a bolnavului exclude empatia. Dar, în acelaşi timp, îmi e foarte greu să-i culpabilizez pe medici pentru asta, din două motive: 1. am urcat pe munte la 5 000 de metri şi a fost o bagatelă pe lângă gărzile de noapte pe care le-am făcut într-un spital mare de urgență şi 2. este nedrept ca un medic să fie considerat bun doar pentru că empatizează mai bine decât altul care e doar tehnician. Ca să vezi pe cineva ca persoană trebuie să te deschizi, să te vulnerabilizezi şi tu, ca medic, ca asistentă, ca infirmieră. Deosebirea dintre pacient şi medic e că primul nu are de ales (se vulnerabilizează înaintea medicului), pe când medicul are de ales (se poate deschide şi el înaintea pacientului ori poate aborda cazul doar tehnic). Totodată, noi suntem cu toții expuşi ispitei puterii, de la episcop la şoferul de autobuz care deschide uşa între stații doar cui vrea el, iar vulnerabilitatea se opune radical ispitei puterii.
Papa Francisc subliniază că Sfânta Fecioară îi vorbeşte Bernadetei „cu mare respect, fără compătimire”. Respectul este o atitudine care, din păcate, nu mai caracterizează raportarea omului la boală.
R.P.: Poate părea paradoxal, dar eu îi rog pe voluntarii noştri să se apropie de cei suferinzi fără a manifesta milă. Dacă eu mă apropii de ei cu milă, nu fac altceva decât să evidențiez ceea ce se vede (boala, suferința), ca şi când aceasta i-ar caracteriza, şi nu reuşesc să depăşesc acea barieră pentru a stabili o relație adevărată cu persoana respectivă. Respectul e condiționat de stabilirea unei relații de calitate şi întotdeauna în această abordare contează mult să îți îndrepți atenția asupra unei singure persoane, nu asupra unui grup; acea persoană te va aştepta, pentru a intra în dialog, pentru a se deschide înaintea ta, pentru a-ți permite să o cunoşti. Odată intrat în relație, vei vedea cât de uluitoare este capacitatea acestei persoane de a transmite iubirea, prin gesturi aparent mărunte, nesemnificative. Alt lucru pe care îi cer angajaților din centrele noastre este de a depăşi ideea că aceste persoane sunt beneficiari ai serviciilor lor: de aceea, pentru pacienții care nu mai pot vorbi despre viața lor, am creat fişe ale istoriei lor personale, pe care angajații care interacționează cu ei le asimilează, astfel încât să conştientizeze viața concretă a persoanei pe care o au în față: doamna X nu e doar o bătrână cu Alzheimer care trebuie spălată, ci e o fostă profesoară, doctoriță etc. Pentru copiii cu dizabilități abordarea este inversă: nu mă uit la ceea ce pot ei acum, ci la potențialul care există în ei în viitor. Finalmente, ceea ce face pe toți egali este capacitatea de a iubi şi de a ne lăsa iubiți.
Ca rezultat al depersonalizării suferinței şi al lipsei de respect față de boală, uitând că „fiecare bolnav este şi rămâne mereu o ființă umană”, lumea noastră a creat eutanasia şi eugenia, două barbarisme care se alătură practicii atemporale a avortului, ambalate frumos în sclipiciul unei false libertăți şi a unei false compasiuni. Condamnăm formal regimurile totalitare, dar avortul a omorât mai multe persoane decât Hitler şi Stalin la un loc. Ne revoltă arianismul naziştilor şi cruzimea lui Mengele, dar exaltăm cuceririle eugeniei moderne (primul copil din Europa a cărui genetică a fost modificată în laborator s-a născut recent în Anglia, dintr-o mamă româncă).
V.M.: Eutanasia este o consecință a fricii de suferință. Într-o dinamică a vieții, alta decât cea creştină, eutanasia are sens, pentru că nu are sens suferința. Întotdeauna lucrurile care stau la granița dintre viață şi moarte sunt, prin fragilitatea şi misterul lor, insondabile.
R.P.: Aş spune că atât eutanasia, cât şi eugenia au la bază o idee culturală greşită cu privire la viața persoanei. Viața nu este a mea, eu am primit-o: asta e o chestiune logică, nu neapărat creştină. Dar pentru cine nu are ca fundament convingerea că viața nu-i aparține, consecința firească este aceea că poate să facă ce vrea cu ea. În cultura noastră, care este una a egoismului şi individualismului, credința ca viața nu ne aparține e o aberație; mama care vrea să avorteze nu se gândeşte la copil, se gândeşte doar la ea, la viața „ei”, la binele „ei”, la viitorul „ei”.
Fractura între trup şi suflet propusă de secularism – în care sufletul este negat sau, în cel mai bun caz, dezavuat –, justifică eutanasia (edulcorată ca „moarte asistată”), recent legiferată în Belgia inclusiv pentru copiii minori. A dispune când să încheiem socotelile cu viața a ajuns să fie considerată ca o libertate şi ca un drept pentru omul „văzut ca simplu obiect”.
R.P.: Libertatea este capacitatea de a accepta realitatea şi de a ajunge la scopul adevărat al vieții; or, în cazul de față, nu eşti liber şi nici nu trăieşti în adevăr, pentru că doreşti să elimini din viață ceva ce face parte în chip natural din ea: suferința. Moartea este naturală, la fel ca şi modul de a trăi fără a fi blond cu ochi albaştri şi muşchi perfecți.
V.M.: Ştiința a încercat întotdeauna să-şi depăşească limitele. Dar, în această depăşire a limitelor, cred că este important să se facă, oricât de pragmatic ar suna asta, o analiză cost-beneficiu: să pui în balanță un beneficiu mare (precum găsirea leacului pentru o boală) şi costurile aferente (cum ar fi aruncarea embrionilor nefolosiți). Existe limite care nu trebuie depăşite? Îndrăznesc să spun că limitele sunt în sufletul cercetătorului: e pofta lui de a cunoaşte mai mare decât orice principiu după care trăieşte? S-ar putea ca o lume în care toți am fi blonzi cu ochi albaştri să fie cam plicticoasă.
Sfântul Părinte remarcă în mod extraordinar cum „a-l iubi pe Dumnezeu şi pe frați în experiența bolii” este o „forță”, nu o slăbiciune. Este forța despre care vorbeşte Sfântul Apostol Paul: „Când sunt slab, atunci sunt puternic” (2Cor 12,10). Şi aceasta rămâne adevărata forță în fața suferinței şi a morții, în vreme ce avortul, eutanasia, eugenia nu sunt decât semne ale narcisismului, ne-curajului, violenței. Care mai e speranța în această cultură a capitulării şi a individualismului?
R.P.: Da, suferința este adevărata forță a omului. E forța care ne schimbă modul de a trăi şî care ne apropie de crucea lui Isus. Isus ne aşteaptă în suferință, pentru a ne întări în purtarea crucii acestei suferințe.
V.M.: Suferința are încă două calități: 1. Trece. Vine furtuna, rupe copacii; dar asta nu înseamnă că, după trecerea ei, nu vei aprecia mai mult soarele şi cerul senin decât dacă ai trăi într-o lume în care nu există deloc furtuni. 2. E o oportunitate de a dărui şi de a te dărui.
Articol publicat în revista „Actualitatea creştină”, februarie 2017
