Vorbitul în biserică: găsim atâtea scuze pentru acest obicei. Cât poate fi de important ce avem să ne spunem în raport cu măreția Prezenței şi Jertfei lui Dumnezeu?
De ce nu vorbim în biserică
- Pentru că e o impietate să-i punem căluș la gură lui Isus cu zumzetul nimicurilor noastre. E ca și cum i-am zice Domnului: „Te anunț eu când termin de dezbătut ultima rețetă de zacuscă, în caz că vrei să-mi spui și Tu ceva”. Or, de la El citire, biserica este „casă de rugăciune” (Mt 21,13), iar rugăciunea înseamnă, mai presus de toate, a face liniște (și pe dinăuntru și pe dinafară) pentru a asculta ce are Dumnezeu să-i spună sufletului nostru: o liniște profundă, primordială, de substanță, a cărei primă piatră de temelie este simplul fapt de… a tăcea din gură.
- Pentru că nu se cade să-i disprețuim, dintr-un singur foc, pe Isus și pe aproapele, nesocotind neghiobește delicata invitație de a-l iubi „pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima, din tot sufletul […] și pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mt 22,34.39). Sporovăiala (live sau la telefon) e o dublă lipsă de respect: față de Isus, care caută să ne fie unic interlocutor (măcar în puținul timp pe care – de bunăvoie și nesiliți de nimeni, că doar nu ne-a luat părintele cu arcanu’ – am venit să-l petrecem cu El) și față de intimitatea diafană a reculegerii aproapelui nostru, peste care năvălim cu bocancii plini de noroi ai trăncănelii noastre.
- Pentru că nimic din ce avem de spus nu poate fi mai important decât prezența reală, discretă și tăcută a lui Cristos în Euharistie. Nicio dramoletă din viața noastră, nici măcar boala ori moartea cuiva apropiat despre care vrem cu tot dinadinsul să-i povestim vecinului de bancă, nici încercările noastre insurmontabile care ne fac sfințișori în ochii proprii. Nimic. Pe toate acestea le putem așeza înaintea lui Cristos, stăpânul vieții și al morții; doar el – și nu vecinul nostru de bancă – le poate face rodnice pentru adevărata Viață, cea interioară.
BONUS! Nevorbirea ne oferă timp berechet și așezarea interioară cuvenită pentru a ieși din absența mecanicistă a participării la Liturghie/rugăciune ca bifă și a intra realmente în prezența lui Cristos, reflectând, de pildă, la:
- cu Cine urmează să ne întâlnim (cine suntem noi? cine este El?)
- cât ocean de iubire avem de înfăptuit (cât am dăruit noi? cât ne-a dat El?)
- cât și cum avem de mulțumit pentru binefacerile primite (cât am iertat noi? cât ne-a iertat El?).
Când nu vorbim în biserică, îi dăm cuvântul lui Dumnezeu: trăim realitatea prezenței Lui, ascultăm în tăcere ce are El să ne spună și-L respectăm ca unic interlocutor al inimii noastre, iar pe aproapele nostru ca suflet care trudește în pelerinajul anevoios către intimitatea și tihna rugăciunii.
Fer. Vladimir Ghika: „Dacă lui Dumnezeu îi place să vorbească bietei inimi umane, nu e în obiceiurile Sale să pălăvrăgească cu ea”.
Articol publicat în revista „Actualitatea creştină”, ianuarie 2017
